Așa după cum pe vechii egipteni îi urmărea mereu imaginea piramidelor, tot așa pe monahii athoniți și pe noi, pelerinii din Sfântul Munte Athos, ne urmărește statornic statura gigantică a piramidei vârfului Athon.

Dacă ar mai trăi Thales din Milet (624- 546 î.Hr.), numit de greci Sophos (Înțeleptul), considerat unanim părinte al științelor, el ar fi știut să ne spună care este înălțimea Athonului, după cum a calculat înălțimea  piramidelor, măsurând umbra acestora la momentul când umbra unui om este egală cu statura acestuia, utilizând astfel relația dintre umbră și dimensiunea corpului care o proiectează în celebra teoremă care-i poartă numele. Tot el a fost primul astronom care a anunțat eclipsa de soare din 8 mai 585 î.Ch., folosind cunoștințe babiloniene și deschizând celebra listă cu cei șapte înțelepți ai Greciei antice: Thales din Milet, Solon din Atena, Bias din Priene, Cleobulus din Lindos, Chilon din Sparta, Pittacos din Mytilene şi Periandru din Corint. A descoperit pe bolta cerească a nopții “Carul Mic”, a delimitat cele patru anotimpuri, a împărțit anul în 365 de zile, iar cel mai cunoscut sfat pe care ni l-a dat este acela gravat pe faţada din Oracolul lui Apollo din Delphi: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” (Gnothi sauton). Matematicianul din Milet ar fi putut calcula pentru şi distanţa unui ferry boat care aduce pelerinii pe calea apei, față de ţărmul mânăstirii spre care ne îndreptăm acum. Obișnuia să mulțumească Divinității pentru trei binefaceri: “Că m-am născut om, și nu animal, pentru că-s bărbat, și nu femeie, apoi pentru că sunt grec, și nu barbar”. Ce este Divinitatea? (Ti to Theion?) se întreba filosoful presocratic. Și tot el răspundea: Ceea ce n-are început, nici sfârșit (To mete archen echon mete teleuten). Nicăieri poate pe lumea aceasta, nu-ți pui mai stăruitor această întrebare, decât pe acest istm prelung, pe această sabie cu muchii pietroase spre mijlocul ei, înfiptă adânc în teaca tenebrelor albastre ale Mării Egee și care răspunde la numele de Sfântul Munte Athos pe unde stăruim și noi să pricepem mai bine și mai profund lumea spirituală, atât de diferită și atât de presus de mărunta și diurna noastră înțelegere omenească. Paulo Coelho, în Jurnalul unui mag,  ne introduce în atmosfera încărcată de mister a unei inițieri mistice pe drumul ce duce la Santiago de Compostella, unul din cele mai cunoscute locuri de pelerinaj ale credincioșilor catolici. Însoțit de un maestru, înainte de a purcede pe drumul pelerinajului său, la complicate rituri și exerciții spirituale (exercițiile seminței, vitezei, cruzimii, apei, sferei albastre, îngropării de viu, umbrelor, auzului, dansului), el este înnobilat pentru această adevărată cale spre mântuire în acest mod: “Atunci... (Maestrul), scoțându-și sabia din teacă mă atinse pe umeri și  pe cap spunând: În numele Puterii și al Iubirii RAM, te numesc Cavaler al Ordinului, azi și pentru tot restul zilelor vieții tale: R de la Rigor, A de la Amor, M de la Misericordia, R de la Regnum, A de la Agnus, M de la Mundi. Când vei avea spada, să nu rămână multă vreme în teacă, altminteri va rugini. Dar când va ieși din teacă, să nu se întoarcă niciodată înainte de a fi făcut un Bine, de a fi deschis un Drum, sau de a fi vărsat sângele Inamicului.

Mutatis mutandis, încercam să găsesc și eu unele asemănări și deosebiri între drumul inițiatic al romancierului brazilian Paulo Coelho din 1986 spre Santiago de Compostela și drumul nostru, al mănunchiului de pelerini bihoreni spre misterele mânăstirilor Sfântului Munte Athos. Scriitorul, profund marcat de pelerinajul spre una din mărginimile extatic-religioase ale Spaniei, a fost nu de puține ori singur, dar noi ne bucurăm împreună de descoperirea minunilor dumnezeirii, consfințind  spusele Domnului nostru Iisus Hristos, precum că acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor. Pe drumul spre îndepărtatul Santiago de Compostella, brazilianul este consiliat și ajutat mereu să-și învingă oboseala, grijile și nepriceperea întru cele sfinte de un anume Petrus, iar noi suntem ajutați de bunul nostru părinte sufletesc Ambrozie de la Coada Lacului, cel care ne-a înmânat tuturor și în mod personal diamonitirionul - pașaportul celest spre intrarea noastră în negrăita Grădină a Maicii Domnului din Sfântul Munte Athos. Nu suntem supuși la istovitoarele exerciții pe care le face pelerinul catolic Paulo Coelho, dar ne străduim, totuși, să împlinim canoanele impuse călătorilor, iar singurele exerciții sunt acelea mult mai ușoare, ale cuviinței, rugăciunii neîncetate și memoriei de a reține cât mai multe din minunile care s-au întâmplat aievea de-a lungul timpului în viața de obște a mânăstirilor pe care le vizităm cu pioșenie. Una din aceste minuni este legată de Mânăstirea Iviron, Iviru sau  Iveron, cel de-al treilea lăcaș monastic în ierarhia celor douăzeci de mânăstiri (după mânăstirile Marea Lavră și Vatopedu) și spre care ne îndreptăm acum după ce am primit dulcea sărutare (Glykofilousa) a Maicii Domnului de la Mânăstirea Filoteu. Când eram copii, primeam mofturoși sărutarea aproape zilnică și drăgostoasă de la mama noastră care își făcea dintr-un nimic mari griji pentru noi, dar acum, maturi fiind, ori, mai rău, bătrâni fiind, de mult lipsiți de mama noastră pământeană și cocârjați de păcatele noastre în spate, ne îndreptăm pentru o clipită spinarea să primim de sus, dulcea sărutare nesperată, de la mama noastră cerească, Maica Domnului, aici, în Muntele cel Sfânt. Pentru că suntem în patria lui Esop, un părinte mai în vârstă ne aduce aminte cum vestitul înțelept spunea că noi, oamenii, purtăm doi desagi: cel din față, pe care îl vedem tot timpul, cu păcatele altora, și cel din spate, pe care nu-l vedem niciodată, acela fiind cu păcatele noastre. Râdem cu amărăciune de această fabulă grecească, adresată, de data asta, oamenilor și nu animalelor, în timp ce coborâm din microbuz și ne îndreptăm mai spășiți de dramul de înțelepciune esopică spre mânăstirea Iviron, cea cu arsanaua (portul) scăldată în apele alduite ale Egeei. În vechime, această mânăstire se numea "Mânăstirea Ivirică", după locul de origine, Iviria sau Georgia de azi, al ctitorului ei. Și pentru că am pomenit de misterele  sfinte relatate de către Paulo Coelho întâlnite în calea sa, aici, chiar la intrarea în sfântul lăcaș, gazdele ne arată marea și uluitoarea minune a icoanei Maicii Domnului zisă Portărița (Παναγία Πορταϊτισσα). Una din cele mai faimoase și puternice icoane ale ortodoxiei se găsește în afara mânăstirii și nu înlăuntrul ei. De ce oare? Am aflat mișcătoarea poveste a acestei icoane, menită să impresioneze oricare inimă omenească. Icoana atrage mulțimea de pelerini, încă de cum se intră în curtea mânăstirii athonite, pe partea dreaptă. Aflăm de la un nevoitor monah că această icoană a sosit în chip minunat, pe valurile mării, din portul împărătesc Constantinopol, cel care leagă sub ilustrele sale ziduri două continente întregi, Europa și Asia. Pe vremea tristă și întunecată a  prigonirii icoanelor de care am mai vorbit - iconoclasmul - trăia în ținutul Niceei din Asia Mică o văduvă foarte credincioasă, care avea un singur prunc. Ea păstra cu mare evlavie și bucurie lăuntrică această sfântă icoană a Fecioarei în casa ei. Dar la o percheziție inopinată intreprinsă de  slujitorii împăratului, s-a găsit icoana interzisă de stăpânire. Slujbașii basileului au amenințat atunci pe nevinovata văduvă că va păți tot ce e mai rău. Dar, dispuși, totuși, la un compromis, ei au cerut să le fie dați bani ca să o scape împreună cu icoana descoperită în casa sa. Femeia le-a cerut un răgaz pentru a face rost de bani. Însă noaptea, ea l-a luat pe fiul ei și icoana cu Maica Domnului și s-au dus spre țărmul mării unde ea a spus: Maică a Domnului, eu nu mai pot să te apăr. Stăpână a lumii, Tu, ca Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toată zidirea. Tu poți să ne izbăvești și pe noi de mânia stăpânitorilor și icoana Ta de cufundarea în mare. Apoi femeia a așezat cu grijă icoana pe valurile mării. Iar icoana a venit, în dumnezeesc chip binecuvântat, mai presus de fire, pe valurile Egeei, pâna la limanul Sfântului Munte Athos, patria Maicii Domnului. Văduva din Constantinopol a fost bucuroasă să vadă priveliștea dreptmergătoarei icoane pe apă și a îndemnat pe fiul ei să plece din calea iconoclaștilor spre ținuturile Greciei. Fiul ei a ascultat-o și s-a dus chiar în clipa aceea spre Tesalonic, apoi spre Sfântul Munte Athos chiar în locul unde, nu peste mult timp, se va ridica noua mânăstire Iviron. Acolo a devenit călugăr și după slujirea Maicii Domnului s-a mutat la cele veșnice. Stabilirea monahului aici a fost predestinată, pentru că de la el au aflat pustnicii din partea locului minunata întâmplare a icoanei ce nu s-a scufundat în valurile mării. După trecerea necurmată a zeci și zeci de ani, când foarte aproape de țărm  a fost ridicată mânăstirea Iviron, monahii au văzut cum într-o seară, deasupra valurilor, se ridică impetuos o coloană de foc ce ajungea parcă  până la cer. În fața acestei priveliști fără seamăn, ei au cântat imnuri de slăvire a dumnezeirii ce s-a arătat lângă lăcașul lor de rugăciune neîntreruptă. Minunata vedenie care unea marea cu cerul a mai persistat câteva nopți petrecute în extaz și așteptare, până când, atrași de stâlpul de foc, s-au adunat și alți călugari de la alte mânăstiri acolo, pe țărm. Apropiindu-se cu grijă de locul atingerii coloanei de lumină cu marea, ei au văzut cu încântare că acel stâlp de foc izvora chiar dintr-o icoană a Maicii Domnului. Dar pe când părinții căzuți în extaz se apropiau de icoană cu barca, icoana se îndepărta spre larg... Au mai făcut ei câteva încercări cu același rezultat. Atunci, monahii, triști, s-au întors în biserica mânăstirii și s-au rugat cu ardoare, umilință, cu credință fierbinte și cu multe lacrimi de juruință Maicii Domnului să dăruiască acea minunată  icoană ce unea marea cu cerul numai mânăstirii lor.

Trăia pe atunci în mânăstirea Iviron un ieromonah cu numele de Gavriil, care însă în lunile toride de vară trăia ceva mai sus de mânăstire, în nevoință și post aspru, asemenea unui răbduriu și anonim înger pământean. Pentru canonul lui neîntrerupt de dragoste și silință dumnezeească, i s-a aratat Sfânta Fecioară și i-a spus astfel: Spune egumenului și fraților că voiesc să le dau icoana Mea pentru a-i acoperi  și ajuta, apoi intră în Mare și pășește pe valuri, pentru că atunci vor cunoaște cu toții buna voire a mea către mânăstire.

Înzestrat cu har și menire dumnezeească, nevoitorul cu nume de arhanghel a pășit pe apele mării ca pe un imaș albastru unduitor de unde a  luat sfânta icoană a Maicii Domnului, spre marea bucurie a monahilor rugători care s-au închinat cu lacrimi de recunoștință Neprihănitei Fecioare. Apoi, cu mari cântări de biruință creștinească au dus-o să o așeze în sfântul altar al bisericii centrale (katholikon). În ziua imediat următoare, însă, icoana ia-o de unde nu-i! Ea nu a mai fost găsită în toată biserica! Cuprinși de frică și cutremur, monahii au tot căutat-o îngrijorați. Au găsit-o, după câtăva vreme, așezată pe zidul mânăstirii și chiar deasupra porții centrale. Grijulii, călugării au adus icoana, iar în altarul bisericii. A doua zi, însă au aflat-o tot în locul de unde au luat-o. Iar au adus-o în biserică, dar iarăși, ei au descoperit-o tot la poartă! Acest lucru de mirare s-a întamplat de mai multe ori, până în momentul când nespusa nedumerire a monahilor a fost dezlegată chiar de Preasfânta, care i-a aparut în vis egumenului conducător de obște, zicându-i: Spune fraților să nu mă mai deranjeze de acum înainte, pentru că Eu nu doresc să fiu păzită de voi, ci Eu să vă păzesc pe voi, nu numai  în viața de acum, ci și în cea viitoare. Și să nădăjduiască în milostivirea Fiului meu și Stăpânului tuturor, toți monahii trăitori cu evlavie și frică de Dumnezeu în muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El și, iată, vă dau vouă semn: cât timp veți vedea icoana mea în această mânăstire, harul și mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi. Bucuroși de protecția divină a Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, toți monahii nevoitori din mânăstire s-au bucurat nespus și au zidit cu spor și încântare duhovnicească un paraclis aproape de poarta mânăstirii, unde au așezat marea și sfânta icoană făcătoare de minuni. Ea se află în locul unde am văzut-o și noi și va rămâne acolo până la sfârșitul veacurilor. Datorită acestei minunate întâmplări, icoana de la Mânăstirea Iviron a primit numele de Portărița.  Ea este o icoană mai neobișnuită, una care se poate socoti chiar mare, de 1,30x1,90 metri. Icoana este ferecată, cu excepția fețelor descoperite ale Maicii și Pruncului Iisus, cu acoperitoare de aur și argint, cu multe pietre prețioase, nenumărate monezi de aur și o mulțime de alese podoabe dăruite de împărați vestiți, regi pocăiți, egumeni recunoscători, duci din toate colțurile pământului, ofițeri belicoși ori simpli oameni credincioși. Aceste odoare pe care le-am admirat și noi pe când ne-am închinat Fecioarei ce stă de pază la poartă, meritându-și cu prisos renumele de Portărița, sunt tot atâtea dovezi ale minunilor Preacuratei. Podoabele le-au oferit tocmai acei care au primit ceea ce au cerut de la Maica Sfântă Portărița, care a deschis poarta ascunsă a dorinței lor, dar numai prin necesara rugăciune. Mai aflăm, după ce ne-am închinat cu toții, de la călugării de aici, că s-a prorocit, de către părinții din vechime, că atunci când va veni sfârșitul lumii, icoana Portărița, va pleca din nou pe mare, așa cum a venit în Sfântul Munte Athos. Ne înfiorăm cu toții la astfel de prorocire. La urma urmei, sfârșitul lumii nu mai trebuie să ne mire, văzând ateea neghioabă nebunie și egoismul înfricoșător ce se întâmplă în lumea de azi. Un călugăr de aici din mânăstirea de unde ar putea fugi într-o fatală zi de pe urmă Maica Domnului ar spune încet în limba sa grecească și străveche din teribilul Ecclesiast: Mataiotes mataiteton, ta panta mataiotes... (Deșertăciune a deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune...)              

Va urma