Colaps în sănătate România a avut la Sănătate, în intervalul 1989-2005, de peste trei ori mai mulţi miniştri - adică 16, dintre care doi interimari - decât au fost înregistraţi în intervalul 1972-1989, când au existat cinci şefi la Ministerul Sănătăţii, ultimul fiind Constantin Dăscălescu. Primul nominalizat după Revoluţia din 1989 a fost Dan Enăchescu. Au urmat Mircea Maiorescu, Bogdan Marinescu, Iulian Mincu (care a avut şi cel mai lung mandat), Daniela Bartoş, Ştefan Drăgulescu, Ioan Bruckner, Francisc Baranyi, Valeriu Stoica (interimar), Hajdu Gabor, Daniela Bartoş, Mircea Beuran, Ionel Blănculescu (interimar), Ovidiu Brînzan, Mircea Cinteză şi, acum, Eugen Nicolăescu. Cu excepţia interimarilor (care nu au fost medici), a lui Hajdu Gabor (de profesie jurist) şi a ultimului numit - economistul Eugen Nicolăescu, frâiele sănătăţii au fost date în grija doctorilor. Motivul era unul singur: ei cunosc sistemul, deci vor şti să îl conducă. Ultimul care a părăsit fotoliul ministerial - Mircea Cinteză - spunea că "schimbarea miniştrilor Sănătăţii s-a făcut, aproape de fiecare dată, pentru că nu au fost asumate măsurile necesare pentru eficientizarea şi reformarea profundă a sistemului". Deşi părea deţinătorul adevărului absolut, anunţând asumarea măsurilor profunde de reformă, după numai opt luni de mandat şi Cinteză este schimbat. Când credea mai mult în reformele promovate de el, Cinteză a fost debarcat pentru că a intrat în vizorul preşedintelui Traian Băsescu. Preşedintele ar fi vrut de la Cinteză decizii bombă, cu efecte imediate, care să zdruncine sistemul din rădăcini şi nu văicăreală că nu sunt bani şi nici reclamaţii la adresa PSD sau reforme cu efecte pe termen mediu şi lung. Intenţia reformării sistemului nu s-a soldat, până acum, decât cu un unic record, acela al frecvenţei schimbării miniştrilor Sănătăţii. Cel mai longeviv a fost Iulian Mincu (PDSR), cu aproape trei ani şi jumătate de mandat, la polul opus aflându-se Francisc Baranyi (UDMR), cu numai o lună şi jumătate de activitate ministerială. În 1994 se vorbea despre o criză accentuată în sectorul sanitar, din cauza faptului că nici o lege fundamentală pentru asistenţa sanitară nu fusese aprobată de către Parlament, iar pentru toate relele era responsabil Iulian Mincu, ministrul de atunci al Sănătăţii. În 1996, noul ministru al Sănătăţii Ştefan Iosif Drăgulescu anunţa, ca prioritate a mandatului, modificarea sistemului de compensare a medicamentelor, aceasta trebuind să fie în favoarea bătrânilor, handicapaţilor şi copiilor. Anul 1998 era considerat de autorităţi şi analişti anul în care a fost înregistrat cel mai mare declin din ultima jumătate de secol. Această situaţie - considerată catastrofală de foarte multe personalităţi ale lumii medicale - a fost provocată, în primul rând, de alocarea de la bugetul de stat a unor sume mult prea mici pentru a putea împiedica prăbuşirea sistemului, dar şi de criza de autoritate a instituţiei ministeriale, determinată de înlocuirea a trei miniştri într-un interval de numai câteva luni. La începutul anului 1999, sănătatea era în stare de "colaps", după cum spuneau specialiştii. Datoriile de peste 700 de miliarde de lei la medicamente compensate, gratuite, materiale sanitare şi regie blochează practic activitatea majorităţii farmaciilor din ţară şi a spitalelor, determinând o atmosferă extrem de tensionată în rândul bolnavilor, dar şi al medicilor. Totuşi, anul 2003 poate fi considerat cel mai negru din ultima jumătate de secol, bântuit de lipsuri materiale şi conflicte care au culminat cu nu mai puţin de patru înlocuiri ale titularului portofoliului. Interimatul la sănătate l-a asigurat Ionel Blănculescu, care a încercat să-i sperie pe directorii de spitale cu puşcăria dacă nu cheltuie banii sănătăţii cu măsură. La sfârşitul lui noiembrie 2003, a fost numit ministru Ovidiu Brînzan, care duce mandatul până la capăt fără scandaluri de răsunet, dar perpetuând sărăcia ultimilor 15 ani. În 2005, pentru prima dată, preşedintele ţării iese în public pentru a cere coaliţiei de guvernare să pună capăt corupţiei din sănătate. Sănătatea merge din criză în criză, trebuie modificată legea spitalelor, astfel încât sistemul sanitar să fie curăţat de povara conflictului de interese. Legea spitalelor trebuie să elimine conflictul de interese. "Acum, directorul de spital este senator sau deputat, şef de secţie, preşedintele casei de asigurări de sănătate. În aceste condiţii, directorul de spital face lege în calitate de parlamentar, trece prin Consiliul de Administraţie în casa de asigurări de sănătate, apoi se autocontrolează``, a adăugat preşedintele. Cheltuielile spitalelor sunt mari, dar peste jumătate din bani merg la salarii. Pentru că sistemul medicului de familie şi cel al specialistului din ambulator nu merg bine, oamenii bolnavi merg direct la spital. Şi, implicit, de aceea aici sunt cele mai mari cheltuieli. Numărul internărilor a depăşit în 2003 cinci milioane, aproape un sfert din populaţia ţării. În plus, doar cinci milioane de români plătesc asigurările sociale de sănătate, însă trebuie tratate 22 de milioane. Mai mult, Curtea de Conturi a sesizat, în repetate rânduri, Comisiile de sănătate ale Parlamentului în legătură cu ``deturnarea banilor sănătăţii spre sectoare deficitare, cum pensii, şomaj sau altele". Ce se întâmplă de fapt în sănătate? Sunt prea puţini bani care ajung în sistem, deşi se colectează destul de mult. Sunt zeci de spitale care ar trebui închise pentru că nu-şi mai dovedesc eficacitatea, dar nimeni nu are curajul să o facă. Sunt doctori plictisiţi, dar şi profesionişti excepţionali care practică medicină de vârf ``din mila străinilor``. Sunt medicamente compensate, dar şi disperarea că nu ar mai putea ajunge la toată lumea. Oameni aproape morţi sunt înviaţi şi oameni vii mor în spitale. Murim mai mulţi, ne naştem mai puţini, iar numărul bolnavilor creşte alarmant, depăşind recordurile europene şi, câteodată, şi pe cele mondiale. Sănătatea a fost mereu folosită doar ca momeală electorală, de care nimeni nu se mai interesează însă după câştigarea mandatului. Şi, probabil, mulţi miniştri vor mai fi schimbaţi la Sănătate, până când autorităţile vor avea forţa să dea sănătăţii ceea ce merită.