APA, dincolo de Dealul Jileasa, în vale, la Roviştea Acum 75 de ani, când baciu Flore era copil? Porumbul se culege în august, iar ploaia cade o dată la semestru Fântâna miraculoasă, a cărei apă nu seacă Când e să-ţi rămână copilul cu săpunul în ochi? Sătenii gândesc o variantă? Aflându-mă pe Dealul Jileasa, unul dintre cele pe care se ridică şi se întinde satul Tăşad, mi-a fost dat să văd cea mai clară, mai adevărată, dar şi mai incredibilă dovadă a unei veri ce pare a fi ruptă dintr-o altă planetă ?străină şi grea?, în care, aşa cum spune poetul, ?soarele parcă s-a rupt şi a curs pe pământ?. Un om, un tăşădean, îşi ducea acasă porumbul. În carul tras de doi bivoli se aflau ştiuleţii de porumb pe care îi culesese din lanul său. Omul nu mai avea ce să aştepte. Şi-a prins de dimineaţă bivolii la jug, şi-a urcat nevasta în car şi a pornit-o în pasul domol şi legănat al driganelor spre ogorul promisiunilor deşarte. Până acum vreo două-trei săptămâni, încă mai credea într-o miraculoasă ploaie care să aducă apă la rădăcină, să umfle bobul şi să împlinească ştiuletele. Acum, însă, s-a convins că nu mai au nici un rost nici aşteptarea şi nici speranţa. Sub arşiţa soarelui care n-ar fi putut dogorî mai tare nici în luna lui Cuptor, darmite după ce tocmai trecu şi ?Schimbarea la faţă?, au cules porumbul, l-au aruncat între loitrile carului şi au pornit-o tăcuţi spre casă. Ce să-şi spună, despre ce să-şi vorbească? Ştiuleţii pe care tocmai i-au cules nu erau buni la nimic. Bobul era doar o închipuire, o formă seacă pe ştiulete, care nu avea pic de făină sub coaja lui. Nu, la moară n-avea de ce să-l ducă, la păsări nu putea fi stunjit de sec ce era, iar bivolii nici măcar nu se uitau la el. Un mai mare necaz pentru un agricultor, pentru un truditor al pământului, care-şi începe munca, încă în miezul iernii, prin transportul gunoiului de grajd pe ogor, şi se termină cu adunatul recoltei, nici că există. Oare chiar aşa să fie? Doar la neîmplinirea unei recolte să se rezume tot necazul şi chinul unui sătean? Numai atât să-i fie dat lui să îndure în cuprinsul unui ciclu agricol ori al unui an calendaristic? Cine poatre crede acest lucru înseamnă că nu cunoaşte Tăşadul şi oamenii lui. Înseamnă că încă nu ştie care este cel mai mare necaz al unei gospodării, al unei comunităţi, al unei aşezări de oameni, care au şi ei casa lor de ţinut, copiii lor de hrănit şi crescut şi care trăiesc, cum se spune, cu frica lui Dumnezeu. APA. Lipsa APEI. Aceasta este cea mai mare problemă la casa omului, acesta este cel mai mare necaz într-o gospodărie, acesta este cel mai mare şi mai cumplit chin al unei aşezări de oameni. Să nu ai, în afară de atunci când plouă sau când ninge, şi să bagi? apa în casă cu lopata, să nu ai, deci, niciodată destulă apă încât să bei o cană fără să gândeşti că deja ai început să goleşti găleata sau ulciorul, să nu ai niciodată destulă apă, încât să-ţi îmbăiezi copilul fără teama că ai să-l laşi cu săpunul în ochi, să nu ai niciodată destulă apă la iesle, încât să-ţi îndestulezi animalele din ogradă - acesta-i cel mai mare necaz şi cel mai cumplit chin al unei case, al unui sat. Acesta este chinul şi pedeapsa Tăşadului. De ce este aşa, nimeni n-ar putea spune. Poate că aşa e datul aşezării: să nu aibă apă în fântâni şi fântâni în curte. De când e aşa? - Apăi, eu merg pe 75 de ani, dar când eram copil tot aşa era şi tot aici veneam după apă - îmi spune baciu Sabău Florea, om vechi al satului, gospodar de frunte la vremea lui, iar astăzi unul dintre înţelepţii satului, pe care l-am întâlnit departe de sat, la 4 kilometri, în vale la Roviştea, acolo unde se află singura fântână a satului care are apă. În vale, la Roviştea ajungi, după ce cobori pe drumul de pământ, pantele accentuate ale dealului Jileasa. Acum, când am mers pe acest drum, cu Dacia primarului Moise Judea, al Drăgeştilor, comuna de care aparţine Tăşadul, drumul era bătut şi neted, dar, la vreme de ploaie sau de iarnă, şi coborîtul, dar mai ales urcuşul, cu caruţa încărcată cu 700-1000 de litri de apă, în butoaie, e o mare problemă. Întregul Tăşad vine după apă în vale la Roviştea. Altă fântână nu este. Poate hăt, la celălat capăt al lungului sat Tăşad, la Goila, mai e una. Când am ajuns la fântână, în crucea amiezii, am aflat la rând vreo 4 tractoare cu cisterne, căruţe trase de cai sau bivoli cu două-trei butoaie de câte 200 litri, rezervoare din tablă, confecţionate special pentru căratul apei cu căruţa. Erau acolo, alături de baciu Sabău Florea, un alt Sabău Florea, zis Olea, apoi Oprea Vasile, zis Ştorobec, toţi cu tractoare şi cisterne, Iluţa Teodor, cu trei butoaie în căruţă, rânduindu-se la drum cu cumnatul său, Traian Mocear, şi încă alţii destui, ale căror nume nu le-am mai reţinut. Fiecare, în funcţie de gospodăria pe care o are şi de gurile pe care trebuie să le adape, mai ales fiind vorba şi de animale, vine după apă o dată sau de două ori pe zi. Puţini sunt cei cărora un transport le ajunge două-trei zile. Apa pe care ei o transportă zilnic în aceiaşi recipienţi este folosită în casă pentru băut, pentru pregătirea mâncării şi pentru spălatul şi îmbăiatul familiei. În gospodărie este necesară la adăpatul animalelor - vaci, cai, bivoli şi viţei, porci şi căţei - iar cei care îşi pot permite mai multe drumuri şi cu vase mai mari - tractor cu cisternă - o folosesc şi la udatul grădinii de legume. Fără îndoială, am putea spune că fântâna de la Rovişte este o fântână miraculoasă. Şi cum n-ar fi aşa, dacă zi şi noapte se ia apă din fântână, cu butoaiele, cu cisternele, fără ca aceasta să sece sau să scadă măcar. S-au mirat şi sătenii, generaţii la rând. Acum nu se mai miră. Acceptă acest dar al naturii aşa cum este, fără să-şi pună prea multe întrebări. Ba, dimpotrivă, amarnic s-ar mai mira, dacă într-o bună zi ar avea surpriza să vadă fundul fântânii. Doamne fereşte, nu vrem să vorbim cu păcat, dar nimeni nici măcar să nu-şi închipuie o asemenea situaţie. "Avem o soluţie sau poate chiar două. Însă ceea ce lipseşte satului Tăşad e lipsa de unitate de vederi a sătenilor, lipsa unei convingeri generale că în acea direcţie trebuie să acţionăm. Există un studiu de fezabilitate pentru aducţiunea apei, există chiar şi varianta unei soluţii locale şi sperăm să se aleagă ceva din acestea", crede primarul Moise Judea. Deocamdată, cumplita căldură şi cumplita secetă continuă. Din lanurile de grâu nu s-a ales prea mult, doar vreo două tone la hectar. Foarte puţin. Porumbul îşi seacă ştiuleţii pe tuleie. Animalele suferă de sete, iar oamenii ,de grija tuturor. OARE, CÂND ARE SĂ PLOUĂ?