S-a mai ratat o calificare la un turneu final, căci e greu de crezut că Norvegia se va împiedica în faţa selecţionatei bucătarilor, ospătarilor şi studenţilor din Luxemburg, iar Bosnia, aflată în faţa unui moment istoric, nu va profita de şansa ivită. Generaţiei lui Mutu şi Chivu nu-i mai rămâne decât speranţa că, după preliminariile "Mondialului" din 2006, soarele va răsări şi pe strada ei. Mai dureros este că visele tricolorilor s-au spulberat într-un moment în care toată lumea aştepta să audă sunetul fluierului servilului Meier. Care a venit mult după expirarea timpului regulamentar, în minutul 4 şi 47 de secunde al prelungirilor, dar nu pentru a consfinţi izbânda noastră, ci pentru a certifica golul urmaşilor lui Hamlet, deschizător, poate, spre o nemeritată prezenţă, vara viitoare, pe tărâm lusitan. În ciuda unui arbitraj mai mult decât scandalos, nu doar elveţianul se face vinovat de acest nou accident al reprezentativei noastre. Vina este una colectivă: federaţie, antrenor(i) şi jucători. Vă veţi întreba, poate, de ce Federaţia Română de Fotbal? O dată, pentru că a avut grijă să se pună rău cu UEFA, votând împotriva conducătorului acestui for la alegerile din 1998 pentru preşedinţia FIFA, în condiţiile în care majoritatea naţiunilor cu rezultate în fotbal de pe bătrânul continent n-au procedat la fel. Urmările acestei decizii strâmbe n-au întârziat să apară. De atunci, parcă, mai mult ca oricând, reprezentativa de seniori a României a avut parte de arbitraje potrivnice. Să ne amintim prestaţiile aşa-zişilor cavaleri ai fluierului Kim Milton Nilson, la Ljubljana, cu Slovenia, Valentin Ivanov şi Lubos Michel, la Bucureşti şi Oslo, cu Norvegia, totul culminând miercuri seara, cu "recitalul" helvetului Meier, recunoscut ca o figură proeminentă a arbitrajului mondial. Numai că, nu-i aşa, şi la UEFA, ordinele se execută, nu se discută. Mai trebuie luat un aspect în considerare. Cel al factorului economic. Se ştie că fotbalul nu mai este doar disciplină strict sportivă, ci şi o afacere. Or, participarea noastră la "Europene", o naţiune fără prea mari posibilităţi financiare, n-ar reprezenta un câştig prea mare pentru organizatori, în comparaţie cu suporterii danezi sau norvegieni, prezenţi în număr mare la orice turneu final. Apoi, Mircea Sandu şi compania n-au reuşit să asigure tricolorilor terenuri superioare "orezăriei" din Ghencea (vezi meciul cu Norvegia) sau "plajei" de pe Lia Manoliu (Danemarca), condiţii care şi-au pus din plin amprenta asupra evoluţiei băieţilor noştri. Nu se putea ca vina eşecului în aceste preliminarii să nu apese şi pe umerii lui Anghel Iordănescu şi a jucătorilor. Evoluţia mai slabă de după primul meci cu Bosnia poate fi pusă şi pe încăpăţânarea Generalului de a nu renunţa la jucători aflaţi pe o pantă descendentă a carierei, cum a fost cazul lui Gică Popescu sau Filipescu, care l-au "trădat" chiar în jocurile cheie. Până la urmă, a dat mai mult credit tinereţii şi rezultatele nu au întârziat să apară, formula din ultimul meci dându-ne speranţe că pentru prima reprezentativă a României vor veni şi vremuri mai bune. Miercuri seara, la Copenhaga, a mai ieşit la iveală o meteahnă a fotbalistului român: suficienţa. În finalul meciului, într-un interval de doar zece minute, jucătorii noştri au ratat nu mai puţin de patru ocazii clare de gol, Mutu - de două ori, Cernat şi Bratu, făcându-l pe Sorensen eroul Danemarcei. Nici veteranul Dorinel Munteanu nu a fost mai prejos, acesta alegând soluţia unei centrări, la un corner din ultimele momente, în dauna unui joc combinativ, la trecerea timpului. Ce a urmat apoi, nici nu e bine să ne mai amintim.