Semn teatral Neîndoielnic, Intrusa a fost cel mai valoros spectacol produs de Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea în decursul încheiatei stagiuni. Montare cu totul specială, elitistă, în sensul bun al cuvântului, adresându-se, în consecinţă, unui număr restrâns de spectatori familiarizaţi cu meandrele experimentului teatral, Intrusa a avut în primul rând meritul de a fi reprezentat întâlnirea actorilor orădeni cu unul dintre cei mai importanţi regizori români de azi - Mihai Măniuţiu. Cum în ultimii zece ani pe scena Teatrului orădean şi-au găsit loc pentru a înjgheba tot felul de producţii manufacturiere regizori de mâna a cincea, impostori cu fumuri, persoane cu studii incerte, dar care au făcut sluj în faţa directorilor distribuindu-i în roluri ce li se potriveau ca nuca-n perete, colaborarea cu Mihai Măniuţiu e demnă de salutat. Reputatul director de scenă este, cred, liderul stagiunii 2002/2003. După ce la Gala UNITER din luna aprilie şi-a adjudecat premiul de regie pentru spectacolul Exact în acelaşi timp de la Naţionalul clujean, Măniuţiu se arată un pretendent serios la premiu şi la Gala de anul viitor. În stagiunea încheiată, regizorul clujean a montat cinci spectacole dintre care trei, înfăptuite la Sibiu, Constanţa şi Cluj, vor figura în selecţia oficială a Festivalului Naţional de Teatru "I.L. Caragiale" ce se va desfăşura în luna noiembrie la Bucureşti, concomitent cu Congresul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT). Din păcate, din respectiva selecţie nu face parte şi montarea orădeană. Am văzut patru din cele cinci spectacole create de Mihai Măniuţiu în trecuta stagiune. E dincolo de orice îndoială că cel mai bun e Doctor Faustus de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. Cu totul aparte, emoţionant şi interesant deopotrivă, mi s-a părut Experimentul Iov de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu. Intrusa orădeană, dincolo de toate obiecţiile ce se pot formula la adresa ei şi care ţin mai cu seamă de faptul că e mai curând un punct din proiectul teatral al regizorului decât o etapă în devenirea Teatrului, rămâne un spectacol competitiv şi performant. Oricând, respectivul spectacol şi-ar putea revendica dreptul de a participa la cel mai important festival de teatru din ţară. Din păcate, montarea nu a fost văzută de directoarea Festivalului "Caragiale", cu ocazia turneului orădean la Bucureşti, iar mai apoi diriguitorii Teatrului de Stat din Oradea nu s-au străduit să facă diligenţele necesare spre a o invita pe Ludmila Patlanjoglu să urmărească spectacolul la Oradea. Se confirmă astfel un fapt pe care-l relevam săptămâna trecută. La Oradea lipseşte ştiinţa promovării reuşitelor, nu se ştie cum să se facă lobby, se practică tehnicile heirupiste. S-au cheltuit bani frumoşi pentru înregistrarea video a Intrusei, dar ce folos din moment ce, până la ora la care scriu, respectivul spectacol nu a fost prezent la nici un festival. Dacă anul trecut conducerea teatrului a fost dispusă să pună la bătaie un milion de lei spre a închiria un stand la Bursa de spectacole de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, acum, când avea totuşi ce arăta, s-a găsit de cuviinţă să se economisească banii respectivi. Nu pot să jur că participarea la respectiva Bursă ar fi fost garanţia succesului, dar încercarea moarte n-are. Şi aici era vorba, repet, despre o încercare cu miză. Numai că şefii Teatrului orădean fac ce fac şi dovedesc câtă înţelepciune se ascunde în zicerea "scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă". Şi a propos de leneşi. Dl Silaghi, care se pregăteşte să managerieze un festival de teatru, a petrecut la Sibiu doar câteva ore, unde a venit să se întâlnească cu consilierul căruia îi plăteşte o leafă lunară. Dar, mă rog, domnul director le ştie pe toate şi nu are nevoie de experienţa altora. Ce concluzii tragem din povestea Intrusei? Conducerea artistică a Trupei "Iosif Vulcan" (şi aici e vorba mai ales de fosta directoare Elvira Platon Râmbu) s-a dovedit incapabilă să managerieze, adică să exploateze un succes dacă nu de public, măcar de stimă, de presă, deşi, pentru a fi corecţi, trebuie să precizăm că nu toţi comentatorii au apreciat fără rezerve montarea orădeană. Dar în teatru unanim se obţine greu, iar profitabil şi înţelept e să faci o justă analiză a ceea ce s-a scris, să nu supralicitezi laudele, ci să bagi în seamă şi repropşurile, fie ele minoritare. În artă nu funcţionează, din fericire, legea majorităţii. Bun, dar dacă a existat totuşi un succes, de ce suntem nemulţumiţi de stagiunea trecută? Simplu! Pentru că din configuraţia ei a lipsit spectacolul onest, curat, riguros prin care se face cultură teatrală, care se adresează celor care acum învaţă ori aprofundează ce înseamnă cuvinte precum spectacol, actorie, regie, scenografie, lumini etc. Altfel spus, la Teatrul din Oradea, după episodul Măniuţiu, au avut din nou cale liberă ambuscaţii. Aşa se face că s-a muncit fără rost şi s-a cheltuit mult. Or, în absenţa împlinirilor în genul de spectacole la care aderă deopotrivă publicul larg şi critica autentică, te întrebi de ce s-au mai făcut respectivele cheltuieli. Despre montările peltice din stagiunea trecută, voi vorbi săptămâna viitoare.