Ne uimeşte uriaşa cantitate de vorbe care se învârt morişcă prin mass-media în jurul situaţiei politice a momentului. Vorbe inutile, atâta vreme cât situaţia e foarte simplă şi uşor de înţeles, dacă analiştii ar avea puterea să depăşească două poncife care le sunt adânc înrădăcinate în minte. Primul poncif: puterea PSD-ului. Partidul Social-Democrat al Miliardarilor din România este creditat cu puterea de a face şi-a desface lucrurile în Parlament, în virtutea numărului mare de funduri pesediste ce ocupă fotolii parlamentare. Fals! Puterea PSD-ului este cea a unui elefant căzut într-o groapă. Ea e uriaşă, dar nu poate să se manifeste, să acţioneze, să producă efecte, pentru că puterea parlamentară a PSD-ului e de vreo 35%, dar cea electorală, de vreo 12-15%. Cum poate, aşadar, PSD-ul să-şi folosească puterea? Să iniţieze sau să susţină o moţiune de cenzură? Să trântească guvernul la o asumare de răspundere, presupunând că ar exista aşa ceva? Imposibil: o cădere a Guvernului Tăriceanu ar preda controlul situaţiei preşedintelui Băsescu, ceea ce ar însemna posibilitatea netă a alegerilor anticipate, adică PSD-ul să piardă aproape două treimi din locurile în Parlament. Chiar dacă Geoană sau însăşi capuchehaia Taubman ar da un asemenea ordin sinucigaş, câţi ar fi parlamentarii pesedişti care l-ar executa? Prin urmare, PSD-ul îşi poate folosi puterea pentru a favoriza sau îngreuna trecerea vreunei legi, nu însă şi în scopuri politice. Or cui îi mai pasă de legi în Parlamentul României, care nu mai are altă treabă decât sforăraia şi intriga politică?! Al doilea poncif: că cineva şi-ar pune problema vreunei formule guvernamentale care să obţină validarea parlamentară. Fals! Orice formulă guvernamentală, fie ea şi guvern monocolor UDMR, ar obţine această validare, pentru că nici parlamentarii celorlalte partide nu sunt mai sinucigaşi decât cei ai PSD. În realitate, cheia negocierilor pentru guvern este una singură: persoana premierului. Pentru că ori acesta rămâne Tăriceanu, caz în care se poate imagina orice formulă guvernamentală, orice concubinaj, orice corcitură politică, de la guvernul tehnocrat la cel de Mare Uniune Naţională - combinaţia ar trece pe sub nasul lui Băsescu sub pretext de remaniere, fără ca acesta să-şi poată vârî degetele-n ea. Ori, dimpotrivă, se pune problema unui premier, altul decât Tăriceanu, caz în care mingea ajunge la Băsescu şi acesta n-o mai lasă din mână până n-o joacă cum vrea el. Respectiv, propune în succesiune trei premieri obedienţi din categoria Stolojan/Macovei/Blaga: dacă Parlamentul îi admite, conduce guvernul prin intermediul lor; dacă nu, revarsă furia anticipatelor peste parlamentari. Lucrurile sunt, aşadar, foarte simple: Băsescu va întinde orice cursă, oricât de grosolană (cum ar fi propunerea Geoană - premier ori propunerea guvern PNL-PD-PLD, dar fără Tăriceanu), în speranţa că ameţiţii de cealaltă parte a baricadei vor cădea în ea: dacă nu - ce-am avut şi ce-am pierdut? Pentru că situaţia pentru Băsescu este una de win-win: el vrea puterea şi, dacă dispare Tăriceanu din calea lui, o apucă acum, iar dacă nu, o apucă prin alegerile la termen, pozând azi în victimă - joc pe care-l stăpâneşte magistral - şi păstrându-şi sau erodându-şi neglijabil popularitatea de 75%. "Vodă vrea să facă dreptate, da nu-l lasă boierii cei mari!", spuneau ţăranii la 1907 şi spunea electoratul la 19 mai 2007. Şi, să o recunoaştem, între "vodă" de azi şi "boierii" de azi, primul este răul cel mai mic. A încerca să faci republică parlamentară din materialul uman furnizat de unii dintre parlamentarii noştri e ca şi cum ai încerca să faci din rahat bici. Şi să mai şi pocnească!