Nea Mitică s-a stins. Sufletul lui zbuciumat a ales calea cea bună: spre Dumnezeu! Stau şi mă minunez la gândul că în rugăciune n-am reuşit mai mult, ci doar atât: Doamne, primeşte la sânul tău pe Nea Mitică, dă-i veghea ta şi nu-i lăsa sufletul să rătăcească prin negurile locurilor dinspre care noi nu avem căutare. Şi era o sâmbătă ploioasă ca şi cum însăşi vremea încerca să ne atragă atenţia că încă n-am învăţat să ne reunim. Ne arătăm animaţi de spiritul de echipă, chiar dacă din interior ori mai ales din interior nu avem puterea să ştim că lumea ne percepe altfel. Am crezut că ajungând la 11.45 n-aş mai fi avut loc în cimitir de atâta lume. Dar n-a fost să fie! Puţini, împrăştiaţi, artificial sfioşi şi pe grupuri de interese, ca şi cum a fi fost părtaşii unui aspect banal. Glasul preoţesc bocănea în talăngile ploii, făcând strident tropotul stropilor în creştetul capului. La mormânt, ud pe îndestule, pământul se lăsa răsturnat peste rămăşiţele trupeşti într-un exerciţiu de aritmetică socială şi nu de matematică superioară. Toate se lăsau într-un algoritm presărat cu neştiinţă în ochii care împrăştiau priviri rătăcite. Ne vroiam să părem prieteni, dar ce eram de fapt?! Pe undeva, numărându-i pe cei acolo veniţi, simţeam în canini cum limba se vrea sfâşiată. Lacrimile sfâşiau şi ele, dar gustul sângelui mă împiedica să simt sarea durerii. Şi ce durere...! Spre casă, îi simţeam ochii aceia cu care mă privise miercuri seara şi, abia acum, înţelegeam ce anume mi se păruse ciudat: nu-mi spuseseră nimic! Ei bine, tocmai de la acel cenuşiu am pornit în acest pastel al unei toamne, care mi-a răpit un prieten. Mergi în pace, Nea Mitică, mergi în pace!