La cei 90 de ani ai săi, Engel Emanuel este o istorie vie a unui timp "sărit din călindare". Restituirile pe care le-a oferit cu amabilitate "Crișanei", cotidian la care a colaborat statornic multă vreme, depun mărturie despre implicarea sa în destinele culturii românești din Țara Crișurilor.

"Etapa orădeană" - cea mai bună din cele nouă decenii

Scriam undeva că "etapa orădeană (1958-1972) a fost cea mai bună din viaţa mea". Venisem de la Sibiu, unde lucrasem ca profesor, timp de 5 ani într-o şcoală militară. Am fost îndepărtat din cauza dosarului necorespunzător (tată german şi mamă englezoaică!...). Frumuseţea oraşului medieval Sibiu mă cucerise şi-mi stăruia în memorie. Regretam că am fost nevoit să-l părăsesc. Îl cunoscusem în amănunţime cu sprijinul unor amici de la Brukenthal. Când am venit în oraşul de pe Crişul Repede, m-am împrietenit cu doi muzeografi din secţia de istorie: Chidioşan şi Ordentlich. Le-am declarat cu multă convingere că Sibiul întrece Oradea. Ei m-au sfătuit să mă aplec cu atenţie asupra unor pagini ale istoriei locale, ce-mi vor schimba convingerile. Şi aşa a fost! Cu ajutorul acestor specialişti care mi-au prezentat o amplă documentare, mi-am dat seama de bogăţia istorică a Oradiei şi a Ţării Crişurilor. Între timp, am fost invitat la Institutul Pedagogic de 3 ani, ca să predau "Metodica activităţilor culturale". Eram atât de fascinat de trecutul învolburat al urbei de pe Crişul Repede, încât mi-am fixat în program ca primele două lecţii să trateze acest subiect. Consideram că viitorii absolvenţi, care se formau ca profesori pentru clasele V-VIII, trebuiau să ducă mai departe această bogată istorie locală.

 

Invitat să prefaţez albumul "Oradea" al Editurii Meridiane

Nu credeam că elanul cu care mi-am îmbogăţit în 2-3 ani cunoştinţele despre istoria orădeană îmi vor fi de folos şi în alte împrejurări decât cursul de la Institut. La deschiderea unei expoziţii, în cuvântul meu am introdus şi câteva date istorice. Când am terminat ce aveam de spus, s-a apropiat de mine un domn care m-a felicitat, prezentându-se ca director al Editurii Meridiane. El m-a rugat, în termeni convingători, să colaborez cu editura lui. Urma să fac prefaţa albumului oraşului Oradea. M-am simţit onorat şi am acceptat. În anii aceia, în deceniul 6 al secolului XX, apărea o serie de albume ale oraşelor importante din România, cu prefeţe semnate de scriitori cunoscuţi. După o săptămână, m-am prezentat la Bucureşti cu lucrarea ce mi-a fost aprobată pe loc şi s-a tipărit în limba română şi în câteva limbi de circulaţie internaţională.

 

Casa memorială Iosif Vulcan - Centenarul revistei "Familia" - Reeditarea Seriei a V-a a "Familiei"

În scurtă vreme după ce devenisem orădean, m-am afirmat pe plan cultural prin articole în presa locală şi centrală, prin organizarea unor cursuri de perfecţionare pentru cadrele didactice, prin şezători literare, prin organizarea unor cercuri culturale etc. Drept urmare, mi s-a încredinţat conducerea sectorului cultural al Regiunii Crişana. Cu sprijinul unor intelectuali de nădejde, am analizat ce perspective avem pentru a relansa viaţa culturală. Directorul muzeului mi-a sugerat că un prim obiectiv ar fi realizarea unei case memoriale Iosif Vulcan. Exista şi clădirea în care funcţionase redacţia revistei "Familia", dar era ocupată de un cabinet medical. Cu mari eforturi am reuşit să găsesc "un schimb avantajos" pentru medicul respectiv. Când am cerut la muzeu să văd ce materiale avem pentru proiectata casă memorială, mi s-au arătat câteva broşuri din epocă şi câteva fotografii. Se puteau umple cu ele 1-2 vitrine. Or, noi dispuneam de un spaţiu de 4-5 încăperi în care încăpeau zeci de vitrine şi planşe. Am aflat că materialul documentar rămas la moartea lui Iosif Vulcan a fost predat de văduva acestuia la "Astra" din Sibiu (Asociaţia Culturală a Românilor din Ardeal). Am plecat imediat acolo şi am selecţionat circa 500 de documente ce au fost fotocopiate la muzeul Brukenthal. Am mers apoi la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca Naţională, unde am mai găsit câteva zeci de materiale.

Când am revenit la Oradea, am întocmit un plan destul de amănunţit pe camere, în funcţie de materialele pe care le adusesem. Am apelat la câţiva oameni de cultură şi i-am rugat să-şi rezerve câteva ore pe zi pentru completarea vitrinelor şi planşelor de pe pereţi. Grafica amenajării o făcea talentatul artist plastic Roman Motl, care avea un atelier în apropiere, de unde veneau în serie comenzile noastre. În două săptămâni, trei săli principale erau gata. În prima era reprezentarea condiţiilor în care Iosif Vulcan a declanşat apariţia revistei, biografia lui, primele publicaţii ale epocii. A doua sală prezenta debuturile lui Eminescu, Coşbuc, cât şi prezenţa în revista ce apărea la Budapesta din 1865 până în 1880 a unor scriitori români din Moldova şi Muntenia, contribuind în mod evident la cunoaşterea creaţiei lor în toate provinciile româneşti. În a treia sală se prezentau aspecte diverse din rubricile revistei şi obiectivele unor organizaţii culturale ale românilor din Ardeal: Societatea pentru Fond de teatru (care edita piese de teatru scurt şi organiza adunări anuale, de fiecare dată în altă localitate, contribuind la o efervescenţă culturală). A patra sală - "salonul casei" - s-a putut aranja cu mobila originală a familiei Vulcan, pe care am cumpărat-o din Cluj, de la urmaşii familiei unui episcop greco-catolic orădean, care a achiziționat-o chiar în 1907, la decesul lui Iosif Vulcan, ca s-o ajute pe văduva acestuia. Vulcan îşi cheltuise toţi banii pentru scoaterea revistei. Atât cel care a cumpărat-o, cât şi cei care au moştenit aceste bunuri (tablouri, covoare, piese de mobilier) le-au depozitat fără să le folosească, așa încât ele erau noi după aproape 6 decenii.

Devin proprietar al Palatului Baroc... pentru o jumătate de zi!

La un moment dat, când mă duceam la un simpozion bucureştean, am constatat că aveam loc în aceeaşi cuşetă cu preotul Belteki, cel care administra averea Episcopiei Catolice (Funcţia de episcop era desfiinţată prin ruperea concordatului cu Vaticanul în 1948). După ce m-am prezentat, l-am întrebat dacă îl interesează cum prezint eu istoria culturală a oraşului Oradea la cursurile cu studenţii. A fost de acord şi timp de 3 ore, de la Oradea până la Cluj i-am reprodus datele principale. Când am ajuns la Cluj, aproape de miezul nopţii, mi-a mulţumit şi m-a întrebat dacă pun într-adevăr un accent atât de mare pe contribuţia episcopiei catolice de-a lungul istoriei. L-am încredinţat că nu pierd în vedere marele rol al acestei instituţii, care avea legătură cu Vaticanul şi cu Apusul Europei. El mi-a mulţumit încă odată şi mi-a spus că pot conta oricând pe sprijinul lui. Momentul acesta a apărut peste puţin timp. Când premierul Ion Gheorghe Maurer a trecut pe lângă Palatul Baroc orădean, l-a rugat pe primul secretar al regiunii să oprească puţin maşina ca să admire clădirea ce i se părea mai frumoasă decât Brukenthal din Sibiu. Însoţitorul lui i-a spus că n-a mai rămas decât aspectul exterior de admirat pentru că în interior a fost distrusă de refugiaţii greci cazaţi acolo de Crucea Roşie prin 1950. Între timp, eu vizitasem încăperile în care locuiau refugiaţii şi cu ajutorul specialiştilor de la Institutul de Proiectare evaluasem la circa 20-25 milioane lei necesarul pentru restaurarea clădirii. I s-a comunicat această cifră lui Maurer şi el a spus să fie mutaţi imediat refugiaţii în blocuri noi şi să se întocmească proiectul de H.C.M. pentru restaurare, cu suma respectivă. Peste o săptămână a venit H.C.M.-ul aprobat cu finanţare imediată. Oficiul juridic a atenţionat autorităţile că nu se pot aloca sume oficiale pentru o clădire care nu aparţine statului român. Soluţia avocăţească era să se obţină prin donaţie din partea bisericii catolice către un cetăţean român şi acesta s-o doneze, la rândul lui, statului român.

M-am oferit să merg la preotul Belteki şi să-l consult. Pe scurt, i-am relatat soluţia ce ar fi dus la restaurarea acestei clădiri preţioase. Belteki  a fost încântat de idee şi a întocmit pe loc actul de donaţie pe numele meu. N-am fost decât o jumătate de zi proprietarul Palatului Baroc, pentru că Oficiul Juridic a făcut formele necesare prin care l-am donat statului român.

Director al Teatrului orădean timp de patru stagiuni

Trei probleme importante se iveau pentru mine când am fost numit director al teatrului: îmbunătăţirea calităţii spectacolelor prin invitarea unor mari regizori-pedagogi şi a unor actori - capete de afiş, realizarea unor "premiere pe ţară" (era un adevărat concurs în această privinţă) şi majorarea numărului de spectacole şi spectatori la secţia română. Nu voi insista asupra dificultăţilor ivite pentru că spaţiul nu ne permite, dar amintesc faptul că am reuşit să-i aduc la noi pe excelenţii regizori Sică Alexandrescu şi Marieta Sadova, iar ca actori importanţi au apărut pe afişele noastre Marcel Anghelescu (artist al poporului la vremea aceea) şi irezistibilului Florin Piersic. Publicul secţiei române era destul de redus, încât o nouă premieră avea 6-7 reprezentaţii (din care 1-2 din ele erau cu soldaţi). Aceasta se datora unei scăzute tradiţii teatrale, întrucât mare parte a populaţiei româneşti era recent urbanizată. Aceşti oameni, aduşi din mediul rural pentru rapida industrializare, nu erau obişnuiţi cu frecventarea teatrului. De aceea, cu sprijinul nemijlocit al unui excelent colaborator, Oprea Florin, care se ocupa de organizarea spectacolelor, am întreprins o campanie intensivă pentru abonarea elevilor români, cărora le-am oferit bilete cu preţ redus şi un repertoriu adecvat. Curând, seria de spectacole cu o nouă premieră a secţiei române a ajuns la 40-50, faţă de 6-7 cât era înainte. Menţionez că serii de abonamente s-au realizat şi în Aleşd, Beiuş, Ineu, Marghita, Salonta, Chişineu-Criş şi în alte localităţi unde erau licee.

Probabil că elevii abonaţi atunci au devenit adulţi iubitori de teatru şi-i îndeamnă pe copiii şi nepoţii lor să le urmeze exemplul.

Aduc la Oradea gratis sute de picturi şi statui

Întrucât eram foarte activ la simpozioanele culturale din Bucureşti, luând adesea cuvântul şi atrăgând atenţia unor şefi de departamente, aveam acces direct la mulţi dintre ei. Aflând că există un vast depozit de artă, datorită achiziţiilor din diverse expoziţii făcute pe plan cultural, mai ales ca sprijin financiar pentru artişti, am cerut aprobare să-l vizitez. Era amplasat în centrul Capitalei (imediat lângă Palatul CEC de pe Calea Victoriei). Un subsol de circa 100 metri lungime şi 20-30 metri lăţime era burduşit cu lucrări de artă din care se alegeau "daruri" pentru numeroasele vizite externe ale cuplului prezidenţial. Am rugat pe şeful secţiei artelor plastice să-mi permită să aleg câteva lucrări de artă spre a le duce în Regiunea Crişana, la 650 km. de Capitală, ca să înfrumuseţez instituţiile social-culturale. Am primit pe loc aprobare, cu condiţia să prezint lista lucrărilor alese, spre a fi scăzute din gestiunea centrală. M-am înapoiat la Oradea şi am luat doi specialişti în arte plastice şi o comandă pentru închirierea camioanelor cu care să transport "marfă". Întrucât sculpturile cereau efort fizic mare pentru manipularea lor, am rugat Televiziunea Română să facă înregistrări în studiourile centrale cu echipa de dansuri bărbăteşti din Giurtelecu Şimleului. Flăcăii aceia ne puteau ajuta să încărcăm sculpturile, în timpul lor liber, iar televiziunea le asigura transportul, cazarea şi diurna pentru câteva zile. După ce am ales câteva sute de lucrări, ce valorau circa 30 milioane lei (în registre), am încărcat vreo 5-6 camioane şi am pornit spre Oradea. Menţionez că în anii aceia (deceniul 6), noi primeam circa 3 milioane de lei, anual, din bugetul central pentru achiziţii locale. Deci, eu obţinusem de zece ori mai mult prin această intervenţie personală. Am expus toate lucrările aduse într-un spaţiu pe care l-au vizitat, la invitaţia mea, directori de staţiuni (Felix, Stâna de Vale, Moneasa), de licee, de spitale şi din alte instituţii, care şi-au ales ceea ce doreau să expună, pentru înfrumuseţarea localităţilor. Totodată, li s-a atras atenţia să înregistreze în gestiunile lor valoarea acestor lucrări. Când directorul staţiunii Moneasa şi-a ales ce-i plăcea, i-am recomandat şi eu o sculptură "Cosaş în iarbă", a clujeanului Peter Balogh, spunându-i că poate fi aşezată în grădiniţa din faţa vilei de protocol. El a procedat întocmai, dar n-a fost de bun augur! Când a venit primul secretar al Regiunii acolo, l-a întrebat cine l-a învăţat "să arunce în iarbă" o valoare artistică. Şi a aflat că eu am făcut-o! A doua zi, m-a chemat Preşedintele Regiunii care mi-a comunicat că îmi dă o sancţiune drastică, pentru că aşa i-a spus primul secretar că merit. Şi eu care m-aşteptam la o decoraţie sau o premiere!...

În loc de concluzii

Cineva îmi spunea că am ajuns la ... "o vârstă patriarhală!" Cred că voia să-mi sugereze că "ar trebui să mă potolesc!"... Nu ştiu ce să zic. Am încă o minte limpede şi rezerve de energie ca să fac în continuare proiecte, planuri şi chiar să nutresc speranţa că am răgazul să le şi îndeplinesc. Dacă fac un scurt bilanţ al celor 9 decenii „pe scena vieţii", subliniez că "etapa orădeană" a fost cea mai bună. E interesant că datorită prietenilor pe care mi i-am făcut aici, am văzut colţuri ale lumii care apăreau doar în visele mele. Chiar în deceniul al nouălea, recent încheiat, am început cu o vizită a continentului american, datorată invitaţiei bunului meu colaborator Florin Oprea de la Teatru. Apoi, pe la mijlocul acestui deceniu am vizitat Israelul, datorită invitaţiei distinsei doamne Mozes Tereza, cu care am lucrat pe tărâm cultural tot la Oradea. Pot înşira o listă imensă de orădeni cu care am colaborat şi după mutarea mea la Bucureşti dar spaţiul nu-mi permite. Unul dintre proiectele la care ţin enorm este continuarea apariţiei unor lucrări care privesc cunoaşterea istoriei oraşului meu drag - Oradea. Cu câţiva ani în urmă, am reeditat "Carmen miserabilae" a lui Rogerius, subliniind că puţine oraşe din Europa s-au bucurat de o prezentare încă din secolul XIII. În continuare, sub influenţa acestei lucrări, am scris scenariul original "Peripeţiile lui Rogerius", destinat unor spectacole estivale în incinta cetăţii. Propun să se găsească fondurile necesare în vederea reeditării cărţii lui Şt. Bezdechi, "Nicolaus Olahus". Apoi, e cazul să se scoată la lumină faptul că în plin Ev Mediu, astronomul Peuerbach calcula, la Observatorul astronomic orădean, eclipsele solare, în "Tabulae varadienses", considerând că pe aici trece "meridianul 0" - (Greenwich a devenit peste multe secole "meridianul 0") - şi altele... Cât despre vârstă, cu voia Domnului, iată, mai adaug ani vieţii, dar şi viaţă anilor, căutând să mă menţin activ. Mi-am făcut un crez din înţeleptele vorbe ale lui Lucian Blaga: "Doamne, nu mă lăsa niciodată să fiu mulţumit de mine!"