Imediat după decembrie 1989, industria naţională a fost îngropată cu o grabă suspectă, demnă de Cartea Recordurilor, sub pretextul intrării în UE a României. Şi astfel a început "marea privatizare" a industriei româneşti considerată de un fost prim ministru un "morman de fiare vechi".

Aşa era etichetată o industrie care exporta aproape în toate ţările lumii, începând cu fosta URSS, dar şi în ţările Europei Occidentale şi SUA. Privatizarea cu orice preţ, chiar pe un leu, era lozinca anilor '90. Acei "înţelepţi" conducători postdecembrişti nu ştiau că lipsa unei industrii naţionale reprezintă o mare slăbiciune pentru o ţară, iar în viitor o ameninţare pentru interesele sale cele mai vitale, o problemă de viaţă şi de moarte.

O industrie precară înseamnă un popor sortit sărăciei şi umilinţei, deoarece acesta va fi osândit unor munci grosolane şi primitive, prost plătite, în raport cu muncile rafinate, care, în condiţiile unui volum de muncă înzecit de mic vor reprezenta preţuri însutit de mari, încât munca întreagă a poporului nostru va sluji numai pentru a plăti o porţiune foarte mică din munca altor ţări.

O industrie precară înseamnă şi a ne osândi pe noi înşine la producerea unor lucruri brute care, sub un volum mare de muncă, reprezintă o valoare foarte mică, precum şi a deveni o colonie, adică o ţară exportatoare de materii prime ieftine şi produse cu un grad mic de prelucrare şi cu valoare mică şi care importă produse cu un grad mare de prelucrare şi, deci, cu valoare mare.

Lipsa industriei şi a locurilor de muncă a determinat o mare masă de muncitori calificaţi să presteze munci necalificate în alte ţări. Este nevoie să se înţeleagă că idealul de mai bine al românilor nu poate fi înfăptuit decât prin revigorarea industriei naţionale, lucru care se impune cu atâta seriozitate şi urgenţă, încât nepăsarea în această privinţă poate aduce cele mai mari nenorociri asupra ţării.

România nu poate rămâne fără industrie. Dezvoltarea industriei constituie o condiţie de existenţă de viitor a ţării, o condiţie de a fi sau a nu fi, România trebuie să redevină o ţară industrială. N-au decât să crape toţi de ciudă! Politicile economice ale României nu trebuie să mai permită o concurenţă neloială şi necruţătoare producţiei industriale şi agricole naţionale. Trebuie adoptate legi pentru încurajarea puternică a industriei naţionale şi a capitalului autohton, deoarece s-a dovedit că multinaţionalele scot anual din România profituri uriaşe, reducând astfel volumul acumulării interne şi, în consecinţă posibilitatea de dezvoltare a industriei.

Într-o primă fază, din cauza lipsei unui capital autohton suficient, politicile economice at trebui orientate spre industria uşoară, alimentară, precum şi spre industria prelucrării lemnului unde dispunem de materie primă ieftină (încă) şi de forţă de muncă calificată. O industrie puternică întăreşte puterea economică a ţării şi odată cu aceasta poziţia ei în lume. În acelaşi timp, creşte numărul muncitorilor şi, deci, a contribuabililor la toate bugetele ţării.

Pe de altă parte, va creşte într-o măsură însemnată piaţa internă cu produse furnizate de industria românească, reducându-se importurile de produse mai scumpe şi nu întotdeauna de calitate. Aceasta va determina şi creşterea puterii de cumpărare a pieţei interne, respectiv a românilor.

O ţară puternică economic este aceea care, pe lângă bunurile de consum necesare produce şi mijloace de producţie (maşini, utilaje, etc.) necesare producţiei proprii, astfel încât să nu mai fie dependentă, în totalitate, de străinătate. Aceasta ar fi cea de-a doua fază a dezvoltării industriei româneşti, care, realizată, ar putea ridica România la nivelul ţărilor dezvoltate. Până atunci vom fi tot timpul în coada acestora, indiferent ce vom face. În altă ordine de idei se impune cu stringenţă ca, odată cu revigorarea industriei, să se treacă la ameliorarea dezechilibrelor economice dintre diferite regiuni, localităţi etc., astfel încât să nu mai existe regiuni sau localităţi fără posibilităţi de asigurare a unui grad mai mare de ocupare a forţei de muncă. Situaţia creată în urma "privatizării" nu mai poate fi tolerată, pentru că duce la o ireversibilă degradare umană, ca urmare a sărăciei în care trăiesc locuitorii respectivi şi care, practic, devin nişte întreţinuţi, lucru nedemn şi ruşinos pentru ţară şi oameni. Reindustrializarea ţării trebuie să meargă mână în mână cu dezvoltarea şi modernizarea agriculturii, posibila salvatoare a României, până la înfăptuirea industrializării.

În ceea ce priveşte politicile economice, iată care au fost în trecut orientările şi de la care se pot trage învăţăminte: a) politică "prin noi înşine", promovată de liberali prin Constituţia din 1923, care a consacrat principiul proprietăţii statului asupra subsolului, iar Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării bunurilor statului etc., adoptate pe baza respectivei Constituţii, au pus drept condiţie pentru acordarea de concesiuni ca societăţile concesionare să aibă cel puţin 50,1% din acţiuni deţinute de cetăţeni români, iar 2/3 din consiliul de administraţie, din comisia de cenzori, ca şi preşedintele să fie cetăţeni români; b) politica porţilor deschise, promovată de ţărănişti (veniţi la putere la sfârşitul anului 1928), care au schimbat Legea minelor, Legea energiei, Legea comercializării bunurilor statului în favoarea capitalului străin, creându-i acestuia înlesniri de ordin fiscal şi a contractat în străinătate o serie de împrumuturi înrobitoare, concesiuni de bunuri ale statului, acceptarea de consilieri, de fapt controlori străini la BNR, CFR etc., ceea ce a dus la subordonarea economică a ţării faţă de străini, spre deosebire de politica liberală, care a dus la întărirea poziţiei capitaliştilor autohtoni, forţând acumularea internă şi consolidând rolul băncilor cu capital autohton în sprijinirea industriei naţionale.

Şi astăzi băncile comerciale ar trebui să se implice mai mult în sprijinirea capitalului autohton, prin credite cu dobânzi rezonabile sau chiar prin pătrunderea cât mai adânc a capitalului bancar în industrie, împletindu-se cu capitalul industrial, astfel încât greutatea specifică a capitalului bancar să crească în totalul capitalului investit în industria naţională.

Întreprinzătorii se pot ajuta reciproc, prin aşa-numitul credit comercial, adică acela pe care şi-l acordă industriaşii şi comercianţii în procesul vânzării-cumpărării, care se exprimă fie prin plata în avans a unor mărfuri de către comercianţii angrosişti, fie prin utilizarea unor instrumente de plată de natura cambiei, cecului, biletului la ordin etc.

Probabil că un "mix" între cele două politici economice ar fi potrivit pentru România, pe baza unei analize şi gândiri profunde asupra avantajelor şi dezavantajelor fiecărei variante şi punerea lor în balanţă, astfel încât printr-o economie puternică, ţara noastră să poată participa la diviziunea internaţională a muncii şi la schimbul internaţional de pe poziţii de egalitate cu partenerii externi şi nu după poziţii de inferioritate şi, de ce nu, să-şi poată impune propriile interese în relaţiile internaţionale. Aceasta este singura cale de urmat, dacă România nu doreşte să mai fie codaşa Europei în toate, iar poporul român să nu mai trăiască în sărăcie şi umilinţă.