Dacă Europa nu ştia totul despre noi, are tot timpul să afle. Cine şi-a imaginat că noi, românii, ne vom pierde identitatea, topiţi în gelatina globalizării, s-a înşelat amarnic. Nu suntem în pericol, iar de acest lucru ne asigură şi Adrian Severin. Cel mai important lucru pentru un român deţinător de funcţie publică este să nu-şi dea demisia niciodată, poate, eventual, cu pistolul la cap.

Această mentalitate e valabilă şi-n ţară, altfel nu s-ar explica gerovitalii matusalemici ce stau ca directori de instituţii, aşteptând parcă sfârşitul lumii. Pe undeva este şi normal, omul, ca să ajungă la noi într-o funcţie, ar fi în stare, dacă ar putea, să-şi modifice şi grupa sanguină, şi ADN-ul, să vorbească păsărească, dacă asta impune fişa postului, să joace kazaciok în jurul şefului, să se contorsioneze la maximum în toate poziţiile posibile, să-şi modifice silueta precum o meduză care poate deveni când tubulară, când desfăcută şi prelinsă pe toate formele ce i se ivesc în cale. După ce treci prin asemenea metamorfoze, vine şi momentul să devii şi tu mai rigid. Destul te-ai rupt ca râma în toate părţile, acum e momentul să te aşezi ţeapăn pe un scaun şi, dacă se poate, să înţepeneşti în el până la adânci bătrâneţi. Cum să te ridici, pur şi simplu, şi să părăseşti locul, doar pentru că unii n-au ce face şi fac teste de lăcomie. Câtă perversiune să te joci cu reflexele pavloviene ale bietului om muritor şi păcătos! Dar omul lacom nu are limite, decât atunci când îşi construieşte aparenţele de truditor modest. El, chiar dacă îşi supraalimentează conturile, va vorbi mereu de banii primiţi, ca de oxigenul necesar existenţei sale. Ca şi cum, de fiecare dată, miza acumulării sale ar fi doar existenţa de fiecare clipă, nu îmbuibarea. Însă lui Adrian Severin, deşi pozează în victimă a unui complot, nu se ştie de ce provenienţă, îi lipseşte şansa de-a poza şi-n sărac, nu doar în cinstit. Până şi conturile sale publice vorbesc de bine. Îi lipsesc toate ingredientele pentru a poza în victimă. Nefiind un personaj popular, Adrian Severin e singur cu infatuarea sa. Cum situaţia nu-i permite niciun tertip populist, nici măcar celebrul refren cu diversiunea lui Băsescu, e obligat să recurgă la ultimul arc greu care-l ţine în scaunul său, şi anume tupeul. Omul se declară nevinovat. E din născare aşa, şi n-au cum nişte răuvoitori să-l compromită pe el, ajuns demult statuetă publică. Indiferent de deznodământ, important este că specificul românesc a putut să se afirme şi la Bruxelles. Ceilalţi doi colegi au reacţionat ca nişte tocilari prinşi copiind. S-au roşit şi s-au predat. Al nostru, călit pe plaiuri mioritice, rezistă şi la un atac atomic. Singurul impediment pentru el este că tărăşenia nu s-a petrecut în ţară. Imaginaţi-vă acelaşi scandal repetat în Parlamentul naţional, cât circ fără niciun rezultat ar mai fi adus.

Aşa, în văzul lumii, e mai greu să te mai ajute până şi tupeul dâmboviţean, care e cel mai bun înălbitor de imagine la noi în ţară. Diferenţa e că puterea lui de acţiune într-o lume a normelor este nulă. Însă acum până şi o demisie devine lipsită de onorabilitate, fiind tardivă şi lipsită de orice penitenţă.