Lucrurile din jurul nostru vor fi mereu la fel în unele privințe. Nu vom întineri niciodată și nici nu vom putea modifica uraganul schimbărilor din jurul nostru. Singurul lucru pe care îl putem face este să rămânem mereu, cât ne stă în putință, ancorați în acest val, să mergem cu el, să ne adaptăm.

Mirosea puternic a naftalină, canapeaua avea aceeași husă, modelul perdeleor nu se schimbase și televizorul își păstrase locul în dreptul principalei ferestre a camerei. Era ca în urmă cu două decenii, când eram invitați la masă. Singura schimbare vizibilă era părul alb, fața mai încrețită și saltul în gol al cuvintelor care nu ajungeau niciodată la țintă atunci când avea capul întors. Repeta mereu lucruri pe care, probabil, și le spunea singură în minte, când nu era nimeni de față: „la ce să îmi mai trebuiască aparat auditiv când nu mai am decât câțiva ani de trăit”. Repetase de atâtea ori în minte această frază încât alte argumente nu își mai aveau locul și rostul. Nici măcar „nu e totuna cum trăiești acești ani” nu mai avea nicio greutate. Lumea ei era un plan abstract peste care se lipiseră, în straturi, alte planuri. Ancorele din acel prim plan rezistaseră în timp doar în mintea ei. Prietenii cu care lucrase, pe care îi ajutaseră, ea și soțul ei, existau mereu ca pretext atunci când voia cineva să îi ajute. Ca pretext și ca și cârjă sentimentală. Uraganul ăsta numit modernizare, democrație, liberalizare, o purtase ca pe o frunză. Aproape se certase cu medicul care venise să regleze proteza soțului, că nu luase banii puși pe masă. Cine venea să îi ajute nu putea pleca fără un pachețel, ceva cafea, alcool, bomboane. Era singurul mod în care știa ea că funcționa lumea. Tocmai de aceea se uita mereu cu suspiciune la cei care voiau să îi facă bine. În plus, nu avea nevoie. Întotdeauna se descurcase singură. Liniștea abisală din jur nu o mai speria. Găsea uneori timp să privească în trecut cu nostalgie „cum eram cândva și ce am ajuns”, „nu credeam atunci că vom ajunge așa”.

Cum poate face cumpărături cineva care nu aude, care nu a făcut asta decât rar, pentru că la cumpărături mergea mereu soțul rămas invalid, care nu cunoaște valoarea reală a banilor și a lucrurilor?

Primul pas era să audă, iar asta putea fi totuși rezolvat. Așa ne-am gândit și noi, așa că am încercat să căutăm și să analizăm situația pentru a cumpăra un aparat auditiv. Plătim noi dacă trebuie, banii nu sunt importanți. După prima ședință, concluzia doctoriței a fost clară: hipoacuzie severă la ambele urechi. Prețul s-a triplat. Asta este, dacă am început să facem un bine, îl facem până la capăt. Comandăm aparatul. După aproape două săptămâni, mergem la ea acasă, o luăm și mergem să facem ultimele reglaje. Lucrurile merg bine. Este inițial speriată. Ca o persoană care e trezită din abisul necuvintelor și pusă în fața unei lumi zgomotoase. Doctorița explică: un aparat te ajută să auzi, suplinește o funcție pe care nu o mai ai, dar nu e același lucru cu auzul pe care îl aveai cândva. Ieșim afară din cabinet, mașinile se aud, totul pare ok. „Pentru urechea dreaptă, folosim culoare albastră, pentru cea stângă culoarea roșie. Le purtați astăzi, 2-3 ore, și creșteți treptat numărul de ore. Seara le scoateți din urechi”, spune doctorița. Toate lucrurile astea se prăbușesc când aude prețul, și intervin aceleași clișee: că nu mai sunt mulți ani de trăit, că e mai bine fără, că ea, oricum, nu este încă atât de bătrână încât să nu mai audă chiar nimic.

În ciuda a ce ar fi tentat oricine să creadă, banii nu sunt o problemă pentru această familie. Cu toate asta, hotărâsem să achităm noi contravaloarea, tocmai pentru ca banii să nu fie o problemă. Oricât de absurd ar părea, noi am înțeles mai bine decât ea cât de important este pentru ea să audă. Și totuși, nu a putut merge până la capăt. Însăși doctorița concluzionând că, cel mai probabil, nu îl va purta. Poți să faci cuiva bine împotriva voinței lui?

Dincolo de teamă și anxietate, de scuze și jenă, cel mai trist mi s-a părut incapacitatea de adaptare. De a te deschide, de a încerca, de a te strădui să schimbi lucrurile, de a lupta pentru tine. Nu am citit nicio clipă în ochii ei încrederea aceea pe care am văzut-o la oamenii cei mai nenorociți pe care i-am întâlnit în viața mea. Pe holul centrului de oncologie, în sala de așteptare, la radioterapie. Oamenii aceia trecuseră printr-un iad și, totuși, aveau puterea să zâmbească, să glumească pe seama necazului lor. Pentru că nu există pe lumea asta nenorociri mai mari decât clișeele din mintea ta. Alea pe care le cultivi în singurătate, care cresc necontenit și te transformă într-un prizonier. Feriți-vă de ele!