Referitor la clădirea Muzeului Ţării Crişurilor, instituţie de anvergură european, prin exponatele pe care le oferă vizitatorilor şi activitatea ştiinţifică a colectivului de cercetători, oferim câteva repere istorice pentru cei mai puţin documentaţi asupra subiectului. Ridicată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în stil baroc, cu munca iobagilor români din Bihor, după un plan realizat de un arhitect italian şi transpus în practică de altul, austriac, clădirea va fi reşedinţa Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, unul dintre cei mai înstăriţi stăpâni feudali din zonă, care trăia din exploatarea satelor româneşti iobăgite. După primul război mondial, episcopia în discuţie, pierzându-şi majoritatea enoriaşilor, rămaşi în Ungaria, va fi retrogradată la rangul de vicariat, pendent de Episcopia Romano-Catolică de Satu-Mare, în urma semnării Concordatului cu Vaticanul (1927) de catre statul român. Episcopia cunoaşte o anume revigorare, între 1940-1944, în timpul ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, revenind la condiţia juridică de vicariat după al doilea razboi mondial, de astă dată subordonat Episcopiei de Alba Iulia. De altfel, în această zona a ţării noastre, numărul enoriaşilor romano-catolici maghiari este restrâns, dominanţi fiind credincioşii maghiari aparţinând diferitelor culte reformate. Încă din perioada interbelică, din cauza resurselor materiale tot mai precare, comunitatea romano-catolică din Oradea şi împrejurimi nu mai este în stare să asigure administrarea imobilului. Acesta se deteriorează tot mai mult, culminând în anii `50 ai secolului trecut, o dată cu cazarea refugiaţilor comunişti din Grecia, înfrânţi în războiul civil patronat din umbră de anglo-americani şi sovietici. După evacuarea familiilor de greci, în 1962, clădirea rămâne într-o stare deplorabilă, ceea ce necesită, între 1967-1971, investiţii din partea statului român în valoare de aproximativ 22 miioane lei, la valoarea de atunci a monedei naţionale, pentru o restaurare completă, în vederea amenajării ei ca muzeu de istorie-etnografie-artă şi ştiinţe ale naturii. Muzeul Ţării Crişurilor se deschide oficial în 1971, impunându-se treptat, atât până în 1989, cât şi din 1990, ca o instituţie culturală de elită, apreciată pe plan naţional şi internaţional. În 1990, se reînfiinţează Episcopia Romano-Catolică de Oradea. Sub coordonarea U.D.M.R., pretenţiile acesteia cresc an de an, pe linia revendicării unor imobile şi proprietăţi care i-au aparţinut înainte de 1948. Pentru început, nu s-a solicitat clădirea Muzeului Ţării Crişurilor, deoarece în anii `60 ai secolului trecut, conducătorii de atunci ai comunitătii romano-catolice de Oradea au cedat clădirea, cu documente scrise, Statului român, cu titlul de folosinţă veşnică. Autorităţile comuniste ale vremii, crezând că regimul lor va stăpâni veşnic România, au omis înscrierea drepturilor Statului român în cartea funciară. Dupa 1990, avocaţii U.D.M.R., sesizând această delăsare, completând-o cu interpretarea potrivit căreia cedarea clădirii s-ar fi făcut sub presiunea politică a vremii, repun pe tapet retrocedarea clădirii. Dacă în timpul guvernării C.D.R. problema a fost amânată sine-die, datorită intervenţiilor argumentate ale unor parlamentari bihoreni (vezi interpelarea din 9.XII.1997 a deputatului Mihai Drecin, adresată ministrului Culturii, Ion Caramitru) şi bunului simţ de care au dat dovadă conducerile Prefecturii şi ale Consiliului Judeţean Bihor, parteneriatul politic P.S.D.-U.D.M.R., revigorat din 1996-1997, prin "pragmatismul" său, trece la sacrificarea intereselor naţionale şi cultural-ştiinţifice locale. (va urma)