Interlocutor - prof. dr. doc. CRISTIAN HERA, membru corespondent al Academiei Române, preşedintele Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Siseşti" - Domnule preşedinte, lucraţi de 45 de ani în cercetarea agricolă ştiinţifică românească, un domeniu pe care-l ştiţi ca-n palmă. Durerile lui sunt şi ale dumneavoastră. Când va depăşi, totuşi, acest sector statutul de cenuşăreasă în care se zbate? - În ultimii 13 ani, cercetarea se găseşte într-un proces de reorganizare. Răstimp în care, neavând o legislaţie coerentă, starea cercetării s-a agravat continuu. Să spunem însă că, nici la nivelul anului 1990, imediat după Revoluţie, cercetarea ştiinţifică nu se afla într-o situaţie favorabilă. Îi lipseau aparatura şi utilajele performante pentru a o aduce la competiţie cu cea din ţările dezvoltate. Dar, din nefericire, evenimentele care au avut loc, în decembrie 1989, nu au condus la îmbunătăţirea acestei stări de spirit, ci, din contră, au avut drept efect o agravare a acestei situaţii. Şi aceasta în principal datorită faptului că finanţarea cerecetării a fost sub orice critică. Dacă în 1990, cercetarea ştiinţifică din agricultură primea de la bugetul statului o sumă echivalentă de 30 milioane dolari, în anul 2002, cercetarea ştiinţifică din agricultură a primit de circa 7 ori mai puţin. Concret, 4,3 milioane de dolari. Iată, aşadar, că valoarea iniţială a scăzut substanţial. Din această cauză şi rezultatele sunt pe măsură. Cu toate aceste mari deficienţe economico-financiare, datorită pasiunii multora dintre cercetătorii români, s-a reuşit să se menţină starea de creaţie în cercetarea ştiinţifică. Dovadă că au continuat să apară soiuri şi hibrizi noi, să fie omologaţi în competiţie cu cele mai bune soiuri şi hibrizi veniţi din străinătate. Efortul cercetătorilor s-a concretizat şi în noi tehnologii de cultură. - Ce sastisfacţie mai încearcă azi cercetătorul agricol din România? În ce măsură este valorificat rodul muncii lui? - E o întrebare care pune degetul pe rană. Ca şi prima, de altfel. Atunci când un cercetător obţine un rezultat, iar rezultatul lui este valorificat în condiţii de producţie, starea de spirit a acestuia este incomparabil mai bună, ei, bine, acum elanul său nu mai este acelaşi ca înainte, pentru că rezultatele pe care le obţine nu se regăsesc în condiţii de producţie, nu se valorifică. - De unde această situaţie de criză? - Nu se valorifică din cauza conjuncturii care există în marea producţie a agriculturii româneşti. Este tot reflectarea, în ultimă instanţă, a lipsei de fonduri, accentuată şi de faptul că agricultura nu mai este performantă. - Pe ce fapte se mai bizuie azi cercetarea agricolă utohtonă? - În 1990, în structura Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Siseşti", aveam 2100 de cercetători, pe toate domeniile agriculturii - începând cu ştiinţa solului, continuând cu cultura plantelor de câmp, cu horticultură, silvicultură, legumicultură, zootehnie şi celelalte domenii de activitate. Astăzi, mai avem 950 de cercetători. Mulţi cercetători au ajuns la vârsta de pensionare, un fenomen firesc. Dar, în acelaşi timp, unii dintre cei mai buni cercetători au fost curtaţi şi preluaţi de către marile firme. Cu toată pasiunea lor pentru cercetare, datorită creşterii salariilor la firmele respective, de 5-10 sau chiar de mai multe ori, nu au ezitat şi au plecat. Pe de altă parte, şi asta este îngrijorarea mea în calitatea pe care o am acum, de preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu Siseşti", putem să atragem foarte greu tineri cercetători. Şi nu pentru că nu avem tineri, ci, realmente, pentru că salariile sunt destul de mici, neatractive. În conjunctura aceasta, aici trebuie să găsim urgent o soluţie. - Revenind la anevoioasa problemă a reorganizării, ştiţi vorba aceea: boala lungă, moarte sigură, totuşi, ce se întrevede? - Eu sunt preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, de la 5 noiembrie 2001. În ziua în care am fost ales, în cadrul adunării generale, unul dinte obiectivele pe care l-am adus la cunoştinţa membrilor Academiei noastre a fost acela că doresc să definitivăm acest proces de reorganizare, să apară o lege legată de funcţionarea activităţii de cercetare. Şi vă mărturisesc că îmi face plăcere să vă spun că, pe data de 29 mai 2002, preşedintele României a promulgat Legea 290/2002, privind organizarea şi funcţionarea activităţii de cercetare ştiinţifică şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Din nefericire, numai în câteva luni, au apărut alte acte normative care au pus în dificultate funcţionarea proaspetei legi apărute. Şi mă refer, în primul rând, la Legea 500/2002 a Finanţelor. Ca urmare a apariţiei acesteia, o serie întreagă de prevederi din Legea 290 nu au mai putut fi aplicate. Acesta este motivul pentru care încă suntem în curs de organizare. Am avut înţelegere şi deschidere la Ministerul Agriculturii. Ca atare, a fost emisă o Ordonanţă de urgenţă pentru a corela şi armoniza aceste reglementări. Vreau să vă spun că în acest cadru am găsit înţelegere şi la Ministerul Administraţiei Publice. Acum, cele două ministere (al Agriculturii şi al Administraţiei Publice) au elaborat o Ordonanţă de urgenţă, care sper să pună capăt îndelungatului proces de reorganizare. - Cum credeţi, domnule preşedinte, că poate fi recuperat decalajul cercetării agricole româneşti faţă de cea desfăşurată în Occident? - Am elaborat şi discutat o strategie cu Ministerul Agriculturii, acceptată în forma în care o avem. Cu trei săptămâni în urmă, am făcut parte dintr-o delegaţie în Statele Unite, unde am avut discuţii la Banca Mondială. Am expus această gândire a noastră în legătură cu restructurarea şi revitalizarea activităţii de cercetare ştiinţifică din România. Strategia a fost foarte bine primită de Banca Mondială şi de Departamentul Agriculturii de Stat din Statele Unite. Banca Mondială şi-a manifestat deschis dorinţa de a finanţa această relansare şi revitalizare a activităţii de cercetare cu 60 milioane de dolari, care vor putea să ajungă în ţară cel mai devreme în anul 2005, pentru că, ştiţi, Banca Mondială are o serie întreagă de proceduri până eliberează aceste fonduri. Ar fi un balon de oxigen deosebit pentru cercetarea ştiinţifică din România. - Aceşti bani vin cu o destinaţie precisă? - Da, logistică şi consultanţă. Consultanţă care să se desfăşoare sub directa - dacă pot să spun aşa - supraveghere a cercetării şi a învăţământului agronomic superior, în aşa fel încât să conducă la transferarea rezultatelor cercetării în condiţiile de producţie. Sigur că nu este suficient ca numai cercetarea să poată participa la transferarea noutăţilor către consultanţă pentru a fi transmisă mai departe. În concepţia mea - acceptată în totalitate de cei de la Banca Mondială şi de colegii din ţară -, în momentul de faţă, consultanţa agricolă sau extensiunea agricolă nu trebuie să se refere numai la procesul tehnologic, deci numai la soiuri, hibrizi, tehnologii de cultură, cum să faci să obţii o producţie mai mare pe unitatea de suprafaţă. Dacă rămânem aici, este bine, dar nu suficient. Noi trebuie să milităm pentru dezvoltarea rurală. Să facem satul românesc să se apropie de cel din Uniunea Europeană. Să consolidăm o suprastructură în satul românesc, încât ţăranul să aibă plăcerea să trăiască şi să lucreze în condiţiile acelea. Aşa este în Statele Unite ale Americii, iar serviciile de extensiune pe care le-am vizitat duc noutăţile până la nivel de preluare de credite, de investirea banilor. Vă mărturisesc că la una dintre discuţiile pe care le-am avut în districtul Montgomery, din statul Maryland, care avea în structura de extensiune 37 de familii de fermieri, am întrebat, la un moment dat, câţi dintre ei au acces la Internet? La care, conducătorul de acolo mi-a spus: "Domnule profesor, n-am înţeles întrebarea." Zic: "Câţi dintre fermieri pot comunica direct prin Internet?" "Cum câţi? Toţi!", a venit fără echivoc răspunsul. Iată care este decalajul dintre noi şi ei. Cu jenă vă spun că noi nu avem acces la Internet, nici la toate unităţile noastre de cercetare! - Apropo, câte unităţi au mai rămas sub "pălăria" Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice? - Când am fost ales ca preşedinte al Academiei, în reţeaua proprie erau 98 de unităţi de cercetare. Sigur că multe dintre acestea se aflau la limita supravieţuirii. Şi-atunci am enunţat ideea ca, în procesul acesta de reorganizare, un număr de unităţi să fie restructurate în societăţi comerciale care să fie puse la dispoziţia Administraţiei Domeniilor Statului (A.D.S.). Astfel, 21 de unităţi din cele 98 au fost "preluate" de A.D.S., 8 unităţi le-am transferat la 5 mari universităţi din ţară, pentru a face o adevărată integrare a învăţământului cu cercetarea, iar 5 unităţi au fuzionat, fiind teritorial apropiate. Un proiect similar de fuziune va fi aplicat şi pentru cele două staţiuni din Oradea. Dorim să avem mai puţine unităţi, în care să putem face investiţii mai substanţiale. Sunt aproape 15 ani de când cercetarea ştiinţifică din agricultură nu a primit aparatură, utilaje performante. Am avut şansa ca, în perioada 1991-1998, să câştig un concurs la Agenţia Internaţională de Energie Atomică de la Viena -, ca director de aplicaţii a energiei nucleare în cercetările din agricultură. Întrucât acesta este domeniul meu de activitate în cercetare şi pentru că dedicasem aproape 30 de ani acestui domeniu, am avut şansa să câştig acest concurs şi să lucrez timp de 7 ani la Viena. Sigur că acolo coordonam activitatea pe plan mondial. Însă întotdeauna dorinţa mea nr. 1 a fost să trimit cât se poate de mult în ţară. Noi lucram şi cu ţările dezvoltate, dar acordam asistenţă tehnică, în bani sau contracte de cercetare în bani, mai ales ţărilor în curs de dezvoltare, printre care şi România. Aşa am dat multe contracte de cercetare României, dar şi asistenţă tehnică în aparatură şi utilaje. Singurele aparate şi utilaje care au venit în dotarea unor unităţi datează din perioada aceea. Dar acum, prin banii pe care-i vom obţine de la Banca Mondială, primul obiectiv va fi de specializare a tinerilor cercetători, de procurare de aparatură şi utilaje la nivelul celor cu care lucrează cercetătorii în Statele Unite sau în Germania, Anglia, Franţa ş.a. Şi, în al treilea rând, să putem să ajungem la normal, la firesc, cu fiecare unitate de cercetare, să fie conectată la Internet, pentru că altfel nu se mai poate în momentul de faţă în această explozie a informaţiilor. - Cât de cronic este decalajul privind tematica de cercetare? Spre ce oportunităţi vor fi focalizate forţele? - Este o chestiune pe care am abordat-o şi în cadrul Consfătuirii Naţionale de Agrofitotehnie (ediţia a 39-a), care a avut loc în Bihor, aici, la Oradea. Noi suntem obligaţi să ne adaptăm la noile condiţii. Mă refer, în primul rând, la schimbările climatului la nivel planetar, care afectează în mare măsură şi ţara noastră. Pe de altă parte, noi trebuie să ne adaptăm tematica de cercetare la cerinţele cercetării ştiinţifice din Uniunea Europeană. Noile orientări vor fi axate, dacă pot sintetiza, pe creşterea calităţii produsului obţinut de cercetarea ştiinţifică, pentru că problema calităţii este dominantă în U.E. şi în toate ţările avansate. În al doilea rând, reducerea, până la înlăturare, a efectelor negative ale măsurilor tehnologice asupra mediului înconjurător. Problema mediului este extraordinar de acută, de actuală. În al treilea rând, ne propunem ca orice temă de cercetare să aibă finalizată problema economică. Sigur că mă interesează să produc ceva calitativ şi absolut interesant pentru protecţia mediului înconjurător, dar dacă rezultatul nu este pozitiv, economic vorbind, atunci cercetarea nu-şi găseşte finalizare. De aceea, din acest punct de vedere, trebuie să restructurăm tematica mai ales a celor care lucrează în domeniul economiei agrare, pentru a introduce şi o tematică de sociologie, cu ţintă clară - dezvoltarea mediului rural. Noi nu putem să facem progrese în ţară şi să ne integrăm în U.E., dacă dezvoltăm numai agricultura, şi nu mediul rural. - Din perspectiva condiţiilor climatice, cum caracterizaţi anul 2003? - Anul acesta este, din punct de vedere agronomic, anul cel mai dificil pe care l-am întâlnit eu, în cariera mea de 45 de ani de activitate. Este cel mai dificil pentru că au fost două fenomene extrem de dăunătoare: în primul rând, iarna anului 2002 - 2003, cu geruri care au făcut să dispară cele mai rezistente soiuri de grâu - şi aceasta pe suprafeţe destul de mari, 250-300 de mii de hectare. Şi asta s-a întâmplat în zona de sud a ţării, acolo de unde Ţara Românească mănâncă în bună parte pâinea. Cercetarea ştiinţifică din agricultura noastră a lucrat la crearea unor soiuri cu rezistenţă sporită la ger şi rezultatele se văd. Se văd mai ales aici, în partea de vest a ţării. La Staţiunea de cercetări de la Lovrin, avem un set de fotografii şi un film despre culturile comparative cu toate soiurile de grâu cultivate în România. Iar anul acesta, adică anul agricol 2002 - 2003, au fost cultivate, de către marii întreprinzători, suprafeţe întinse cu soiuri aduse din Italia, Franţa, Austria sau chiar din Ungaria. Ei, bine, aproape toate aceste soiuri, chiar şi aici, în partea de vest a ţării, unde condiţiile nu au fost atât de vitrege ca în sudul ţării, toate au dispărut, pentru că nu au rezistat la ger. Ele au fost create pentru ţările de acolo, cu un climat mult mai blând. Iar soiurile care au scăpat de îngheţ au suferit în luna martie, când au fost temperaturi care au ajuns la peste 20?C. Deci, practic, nu am avut primăvară! Am trecut direct de la iarnă la vară. Fenomen care a perturbat în totalitate procesul de creştere şi dezvoltare a plantelor. Şi, revenind la tematica de cercetare pe care am discutat-o aici, la Consfătuirea Naţională de Agrofitotehnie de la Oradea, a fost o sugestie a mea - pe care o s-o dezbatem, la o consfătuire naţională a geneticienilor şi amelioratorilor - că noi trebuie să intensificăm cercetările pentru a crea soiuri cu o rezistenţă sporită la condiţiile mai puţin favorabile de mediu. Eu am lucrat 34 de ani la Institutul de la Fundulea. Am început ca cercetător simplu şi am fost, apoi, 13 ani director ştiinţific şi, în ultima perioadă, înainte de a pleca la Viena, 9 ani director general al Institutului. Aici am auvt, prin sprijinul financiar al FAO, un fitotron în care puteam crea condiţii de la Polul Nord la Ecuator. Şi, în felul acesta, s-au înregistrat progrese extraordinare în ameliorarea plantelor. Soiurile de grâu rezistente la ger au fost create tocmai graţie acestui fitotron. Acum, din păcate, acest fitotron nu mai funcţionează! Orice maşină îmbătrâneşte. Să vedem dacă vom putea, cu banii ce-i vom primi de la Banca Mondială - să procurăm un fitotron performant. Actualul este depăşit din punct de vedere tehnologic. El a fost construit acum 30 şi ceva de ani. Am fost de multe ori în Statele Unite ale Americii, dar niciodată nu am găsit atâta înţelegere, atâta deschidere - mă refer la Departamentul Agriculturii de Stat - pentru a sprijini România. Iar acum, adjunctul Secretarului de Stat care se ocupă de cercetare - dezvoltare (delegaţia României a fost condusă de dl prof. Ion Oancea, consilierul preşedintelui României pe probleme de agricultură), ne-a cerut clar: "Spuneţi ce vreţi şi noi suntem gata. Dar cu o condiţie: cercetătorii pe care-i vom trimite pentru perfecţionare să nu depăşească 40 de ani." Acum căutăm în ţară un anume număr de cercetători pentru specializare. - În competiţia cu ţările Uniunii Europene, handicapul cel mai mare al agriculturii româneşti îl reprezintă randamentele scăzute. Ce e de făcut? - Vedeţi, dumneavoastră, de multe ori, mai ales înainte de 1989, se spunea: voi de ce nu obţineţi 10.000 de kg de grâu la hectar? Uite, Anglia produce 10.000! Dar noi abia putem să realizăm o dată la 10-12 ani o producţie care să se apropie de 10.000 kg la grâu, şi asta în condiţii experimentale, pentru că aici intervine iarăşi rolul climei. Noi suntem într-o zonă în care avem temperaturi extrem de ridicate (iunie-iulie) şi procesul acesta de absorbţie şi metabolizare a substanţelor de către producţia utilă, care durează 30-35 de zile. Dar acolo, sunt 60-65 de zile. Sigur, în aceste condiţii, planta mănâncă tot timpul, absoarbe, metabolizează şi creează, formează producţia asta. Noi n-o putem crea! Dar, cu aceeaşi responsabilitate vă spun, că, în condiţiile din România, noi putem face o producţie medie pe ţară, fără prea mari eforturi, de 4.000 kg/ha la grâu. Şi cu profit! Iar dacă vom cultiva două milioane de hectare cu grâu cu 4000 kg producţia/ha, avem 8 milioane de tone. Or, noi avem nevoie pentru consumul intern de 3-3,2 milioane de tone grâu. Restul, pentru export! Trebuie să facem rentabilă activitatea. Iar competiţia la export, o dată cu intrarea în U.E., va fi extraordinar de dură. Agricultura este cel mai greu capitol de negociat la aderarea în U.E. Noi trebuie să găsim culoare, nişte nişe, pe care să le cucerim. Părerea mea este că avem şanse mari cu legumele, pentru că la noi, în ţară, gustul şi calitatea legumelor sunt mult mai bune, datorită climatului care ne avantajează. Avem şanse mari, dar nu le valorificăm, cu strugurii şi cu vinul. Aici şi noi, în cercetare, cred că trebuie să facem perfecţionarea procesului de vinificaţie, pentru că, din acelaşi soi de struguri cultivat în localităţi diferite, obţinut prin acelaşi proces, calitatea vinului este diferită. Sigur că avem posibilitatea să pătrundem şi cu grânele, cu cerealele, pentru că pe piaţa europeană este o mare solicitare pentru grâul dur. Iar noi avem condiţii bune pentru creşterea unui astfel de grâu. Şi putem proceda puţin la schimbarea structurii sortimentului de grâu şi să mergem pe exportul acestui grâu, mult solicitat pentru pastele făinoase. În domeniul creşterii animalelor, competiţia va fi extraordinară, pentru că ei au performanţe uluitoare. Domeniul rămâne însă deschis. - Ce rol joacă cercetarea în strategia de redresare a agriculturii româneşti? - Rolul cercetării în redresarea agriculturii româneşti este enorm, după părerea mea. Cum e posibil ca România să importe cam 70-75% din produsele pe care noi le mâncăm? E ceva anormal. Aici e marea provocare. Şi pentru cercetare, şi cu atât mai mult pentru producţie. După 1990, fiecare guvern a declarat public că prioritară este agricultura, dar prea miulte nu s-au făcut. Agricultura, în momentul de faţă, este performantă doar pe anumite "insule" în ţara noastră. Or, noi trebuie să realizăm o agricultură performantă în toată ţara. Aici e cheia. Aici trebuie să-şi spună cuvântul cercetarea.