Două motive mă determină să abordez această temă, acum în preajma comemorării Dictatului de la Viena (30 august 1940).

În primul rând recenzia volumului pe care am făcut-o recent, pentru o revistă de istorie Copiii pribegi ai Ardealului. Românii din Crișana sub povara Arbitrajului de la Viena (septembrie 1940-decembrie 1944). Documente, Ed. Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2025, publicat de istoricul Dr. Augustin Țărău, muzeograf, fostul meu doctorand, cu o altă temă gravă din istoria noastră contemporană: „Procesul de desființare a proprietății agricole private în județele din nord-vestul Transilvaniei (1945-1949)”, susținută în 2009.

În al doilea rând, o relativ recentă deplasare la Budapesta unde am vizitat o serie de muzee și locuri istorice importante nu numai pentru unguri ci și pentru români (complexul Caselor Gojdu, mormântul mecenatului orădean aflat în Cimitirul Kerepeși din Pesta, Catedrala din Buda, ridicată de Mateiaș Corvinul, „Podul cu lanțuri” și sediul Academiei Maghiare construite inclusiv cu bani oferiți cu generozitate de macedoromânul Simeon Sina, ș.a.). Cu această ocazie, pe malul stâng al Dunării, nu departe de „Podul cu lanțuri”, este imortalizat în beton locul de unde evreii budapestani au fost îmbarcați pe vapoare pentru a fi deportați în lagăre de muncă și de exterminare naziste din Austria.

Am reținut că statul maghiar, prin instituțiile sale de la cel mai înalt nivel, a recunoscut că, prin înaintașii săi interbelici, a declanșat o politică dură contra evreilor din Ungaria propriu-zisă și teritoriile ocupate între 1939-1940, participând din plin la Holocaustul inițiat de Hitler. Culmea, politica împotriva evreilor maghiarizați, de cultură maghiară, care avuseseră un rol primordial în dezvoltarea economică, științifică și culturală a Ungariei, din Evul Mediu până în 1940. Mai mult, evreii se remarcaseră inclusiv în sfera politicii, apărând ideea de stat național modern maghiar în granițele sale medievale.

Revenind la volumul colegului Dr. Augustin Țărău, lansat anul trecut în Sala de conferințe a Muzeului Țării Crișurilor, socot că o prezentare a acestuia este binevenită, la 86 de ani de la tragedia din vara-toamna anului 1940, prin care a trecut România Întregită. După cum se știe, atunci, între iunie-septembrie 1940, România a fost ciopârțită din toate părțile: în est - URSS a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, în sud - Bulgaria a ocupat Cadrilaterul, în vest - Ungaria a cotropit Transilvania de nord-est, cu pretenții asupra întregii provincii. Noua conjunctură politică internațională dăduse peste cap alianțele și înțelegerile învingătorilor din Marele Război (1914-1918), anulase principiul wilsonian al drepturilor la autodeterminare a națiunilor asuprite în cadrul marilor imperii de la 1914.

Volumul lui Dr. Augustin Țărău urmărește evoluția raporturilor româno-maghiare între 1918-1940 în contextul desfășurării istoriei universale, în primul rând central-europene a acelor vremuri. Întreaga lucrare se bazează pe o bibliografie arhivistică, de presă și lucrări edite: românești, maghiare, nord-americane, franceze, germane, italiene. Textul (126 p) este completat cu 315 documente (377 p.) care argumentează toate aserțiunile autorului, întărindu-le „greutatea” în fața logicii oricărui cititor onest și echilibrat, indiferent de etnie.

Chiar dacă se are în vedere Crișana, mai ales acele județe sau părți de județe care prin Dictatul de la Viena au ajuns sub ocupația maghiaro-horthystă, autorul extinde consecințele reacției statului maghiar la 1918-1919 și 1940-1944 asupra întregii Transilvanii, a României vremii.

În primul capitol (Anotimpurile nădejdii și deznădejdii românilor din Crișana: octombrie 1918-aprilie 1919) se prezintă urmările destrămării Austro-Ungariei în urma încheierii Marelui Război. Românii transilvăneni, ca și celelalte națiuni aflate sub exploatarea austro-ungară, în condiția impunerii principiului wilsonian al autodeterminării popoarelor asuprite, trec la luarea puterii în Transilvania în propriile mâini, ca națiunea cea mai veche și majoritară în provincie. La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, plebiscitul românesc hotărește ruperea legăturilor politice cu Budapesta și Unirea cu Regatul României.

Reacția autorităților administrative, a Jandarmeriei și unităților Armate Ungare din Transilvania, a fost de o duritate ieșită din comun. Elita satului românesc care participase la Alba Iulia (țărani cu știință de carte, învățători, preoți, avocați) a fost lichidată fizic, în speranța blocării avântului revoluționar românesc. Autorul detaliază aceste cazuri pe bază de documente. Pe de altă parte, rezultă capacitatea organizatorică la vârf a mișcării românilor, în paralel cu deruta administrației maghiare. O încercare a „republicii albe” maghiare de a păstra Transilvania în granițele „regatului maghiar” eșuiază. În aceeași idee anacronică, se predă puterea „republicii bolșevice a Sfaturilor”, sucombată și ea după 133 de zile. Nu înainte de-a continua teroarea și asasinatele contra românilor.

Instaurarea liniștei și disciplinei de către Armata Română, inclusiv la Budapesta și pe teritoriul propriu zis maghiar, salvează Europa centrală și de vest de pericolul extinderii bolșevismului. Interesant faptul că majoritatea liderilor bolșevici unguri, slovaci, germani – atât ideologi cât și militari - erau de origine evreiască. Acest aspect, încadrat în evoluția diplomației europene și nord- americane reunită la Paris, este dezvoltat în capitolul „Hungaria redivivus- năzuință și eșec (31 X 1918-1 VIII 1919)”.

După instaurarea păcii în 1919-1920 în Europa și încadrarea Transilvaniei în Regatul României, statele înfrânte în Marele Război, care au pierdut teritorii sau au fost nemulțumite de condiția lor postbelică, fie ele mari (Germania, URSS, Italia) sau mici (Ungaria, Bulgaria, Austria) au trecut la o politică revizionistă, contestând granițele stabilite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920). Ungaria s-a situat în fruntea curentului revizionist european, oscilând între Germania și URSS, cultivând relațiile cu Italia fascistă. Capitolul „De la revizionism la revanșă. Conexiuni ungaro-germano-sovietice (4 iunie 1920-decembrie 1940)” tratează prinderea în „clește” a României în plan diplomatic și cultivarea revizionismului în rândurile maghiarilor din Transilvania, ca și a celor din Slovacia, Croația și Voievodina sârbească. Revizionismul s-a propagat prin școlile etnice, bisericile istorice maghiare, societăți culturale și intelectualitatea maghiară din Transilvania, organizații de spionaj. Scăderea calității intelectuale a marii părți a lumii politice românești, dezbinarea acesteia prin acțiunile autoritare ale regelui Carol II, slăbirea relațiilor diplomatice cu partenerii tradiționali franco-englezi pe fondul politicii acestora de cedare față de ambițiile germane – amână diplomatic reorientarea politică a țării. Ca urmare, între primăvara anului 1939 și vara lui 1940, România ajunge la cheremul statelor revizioniste din jur.

Ultimul capitol („Românii din Crișana sub povara Arbitrajului de la Viena- 6 septembrie 1940-decembrie 1944”) dezvoltă tragedia națională suportată de români prin tripla ciuntire teritorială în est, sud și vest. Autorul prezintă, cu argumente documentate, politica Ungariei în nord-estul Transilvaniei ocupate, cu un accent asupra Crișanei. „Revanșa” maghiară a fost de o duritate și un sadism deosebite, care au depășit cu mult răzbunările din 1918-1919. Acum, pe prim loc, se situează masacrele în grup a populației românești, dar și lichidările individuale, de la oameni maturi, bătrâni, femei și copii, femei însărcinate. Cazul masacrelor de la: Ip, Treznea, Marca, Suciu de Sus, Mureșenii de Câmpie, Sărmaș, Band, Tărian, Moisei- sunt cunoscute. Expulzarea românilor din comunele și satele unde au fost împroprietăriți prin reforma agrară din 1921, obligarea altor români să se refugieze în România numai cu hainele de pe ei, expulzarea intelectualității române din orașe, agresarea unor militari români în retragere, au fost momente de coșmar, resimțite de întreaga societate din România. Cazurile de mai sus sunt nominalizate pe bază de documente ale administrației române și declarațiile subiecților. În aceste acțiuni au fost implicate nu numai unități ale armatei maghiare, ci chiar vecinii maghiari și evrei maghiarizați.

Se scoate în relief efortul statului român de a asigura cazarea și existența materială a românilor refugiați și expulzați din căminele lor de către ocupant.

La fel de neomenoase au fost și reacțiile administrației horthyste cu ocazia retragerii ei în toamna anului 1944 din fața trupelor româno-sovietice. Noi crime individuale, jafuri, masacre, schinjuirea soldaților români luați prizonieri.

Situația politică din teritoriul eliberat până la 25 octombrie 1944, când administrația românească provizorie, organizată după modelul celei din anii 1918-1919 este înlocuită de Armata Roșie cu “comitete de cetățeni” maghiari – deveniți comuniști peste noapte din foști horthyști este la fel de dramatică și de neînțeles de către români. Multă vreme, după instaurarea “regimului democrat-popular Dr. Petru Groza”, în Transilvania organizațiile de tot felul ale noului regim (partid, sindicate, tineret, conducători de instituții și întreprinderi) au fost formate în majoritate de cetățeni români de etnie maghiară.

 

Descrierea foarte exactă a unor momente de istorie româno-maghiară pe bază de documente de arhivă, presă și date de istorie orală, de origine românească, maghiară, vest-europeană și americană, exclude părtinirea interpretativă. De aceea, volumul trebuie citit, alături de documentele anexate, astăzi în vremuri în care Istoria românilor este prinsă în manualele școlare cât se poate de “european”, golită de patriotism.

Am să fac apel la scrieri ale profesorului, economistului și deputatului național-țărănist din anii interbelici – Victor Jinga, pentru a deschide mintea vecinilor din vest, chiar a unor conaționali maghiari, nu în ultimul rând a conducătorilor noștrii de la București și de prin județe.

Cu privire la trecutul relațiilor româno-maghiare în Transilvania secolelor IX - mijlocul lui XX, Victor Jinga scria: „Elaborarea acestei lucrări (Problemele fundamentale ale Transilvaniei, Brașov, 1945) a fost întreprinsă cu încă un scop: acela de a arăta că popoarele pot și trebuie să trăiască nu numai unul lângă celelalt ci, mai ales, unul cu celelalt, într-o pașnică și rodnică colaborare”.

Într-o altă lucrare, încă în manuscris, același Victor Jinga scria prin anii 1985-1986, în preajma morții sale (a decedat în iulie 1990), cu gândul la tipul de politică pe care elita românească ar trebui să o facă în viitor față de Ungaria și ungurii de pretutindeni, mulți pătrunși de românofobie: „Consider ineficient și inoportun limbajul împăciuitorist, ocolit și atenuat (cu Ungaria și ungurii în general -n.n.) care, în fapt, încearcă și amână soluțiile bune și posibile, întreținând intenții nocive, poate chiar periculoase („Profilul sever al Transilvaniei”).

Oare, este valabil vechiul dicton românesc, de bun simț, omenos și, totuși, vigilent: „Iertăm, dar nu uităm?”

De aceea, cred că noul lider european al Ungariei, recent venit la putere, pentru a pune bazele reconcilierii reale ungaro-române, ar trebui să recunoască, ca și în cazul evreilor, că Ungaria, din Evul Mediu până în anii predecesorului său (Orbán Victor -n.n.) a practicat un Holocaust și împotriva românilor! În plus, cu bătaie lungă de peste 1000 de ani, față de numai câțiva ani pentru evrei.

În cazul în care Ungaria se eschivează de a-și pune „cenușa în cap”, va avea curajul conducerea de astăzi a României să-i ceară oficial acest lucru? Nu ar fi un gest european?