21 februarie 2014. Venim înainte de ora 07.00 la aeroport, dar toate zborurile spre munte sunt întârziate din cauza vremii. În sala de aşteptare, avem timp să studiem oamenii. Jumătate au figurile acelea ciudate care apar în pozele cu iurte. Cealaltă jumătate se împarte între pensionari chinezi şi europeni.

Ai noştri par mai nerăbdători, mai vioi şi... mai tineri. Se învârt pe la geamuri, scrutează zarea înceţoşată şi-şi reiau discuţiile zgomotoase. O mamică cu ochii oblici îşi fotografiază copilaşul cu ochi oblici. O domnişoară din acelaşi neam se fotografiază pe scaunul de plastic din sala de aşteptare. Cu siguranţă că facebook-ul o arată deja cunoscuţilor. Din când în când ni se transmite câte-o informaţie. Nu înţelegem, la fel ca ceilalţi, aşa că ne îndreptăm spre panoul electronic. "Delay" ne face să ne întoarcem dezamăgiţi la locuri. Dacă Simrik Airlines nu are decât un avion, vom avea de aşteptat să plece şi să se întoarcă cursa programată înaintea noastră. Fără să vreau, înregistrez sărbătoarea pe care o trăiesc oamenii aceştia stafidiţi. Râsetele şi privirile care se pierd în gol se potrivesc doar adolescenţilor şi poeţilor, deci bucuria aceasta a venit prea târziu. Nu m-am mai gândit de mult timp la Anca, colega de la LFI, care spunea că vrea bani şi îngaduinţa să poată călătorii până la 30 de ani, urmând ca restul vieţii să şi-l petreacă după cum spun parinţii şi societatea. Nu ajunge Anca prim-ministru oare? Dupa trei ore de aşteptare ni se spune că zborul a fost anulat. Îl reprogramăm pentru ziua de 25 februarie şi hotărâm să plecăm spre vest. Dacă Everestul ne întoarce spatele (numele îl avea deja schimbat în Sagarmatha), cochetăm cu Annapurna. În faţa aeroportului vorbim cu câţiva şoferi şi preţul urcă rapid, de la 13.500 de rupii pentru maşină, la aceeaşi sumă de persoană. Îi lăsăm şi venim cu un taxi pânş în marginea oraşului, unde urcăm într-un microbuz care ne duce cu cate 500 de rupii până la Pokhara. Părăsind capitala (1350 m altitudine), constat că e înconjurat de munţi ca Sarmisegetusa. Dar sunt aceeaşi munţi de pământ ca peste tot. Încep să mă tem că şi Everestul nu e decât o grămadă de pământ îngheţat. Mă liniştesc când ajungem în valea Trishuli. Oamenii par nişte jucărioare pe lângă bolovanii de zeci de tone aduşi de apă. Probabil ca vom ajunge curând şi la stânci. Privesc cu jind terasele pe care oamenii lucrează. Din când în când apar munţii înzăpeziţi din depărtare. Pe un pod suspendat între malurile abrupte trece o femeie urmată de un viţel. Câte locuri şi momente de-astea o să regret până deseară? În sfârşit, am oprit să mănânce şoferul. Mă avânt în vale să fac câteva poze, dar bolovanii aceia uriaşi n-au mai ajuns aici şi nici poduri nu se văd. O tânăra care spală haine îmi arată o troiţă hindusă, căreia îi spune cu mândrie "temple". Întors la microbuz, prind o parte din dezamăgirea lui Nicu:

- Valea Arieşului e mai frumoasă!

Dar, de cum ne punem în mişcare, peisajul devine captivant. Nicio vale din ţară nu se mai poate pune cu asta. Trecem pe lângă un fel de telegondola, care urcă până pe vârful muntelui, la templul Manakamana, pe lângă copaci cu o mulţime de trunchiuri şi rădăcini care coboară spre sol, râvnind acelaşi statut. Vad căpiţe puse pe suporturi înalte, ca să încapă şi vacile dedesupt, apar şi mici funiculare cu care oamenii trec de cealaltă parte a răului. Îi urăsc pe oamenii ăştia care trec grăbiţi şi nu opresc decât lăngă cei care ar putea urca peşte noi (locurile sunt ocupate). Şoferul mai are lângă el trei indivizi şi, repet, suntem într-un microbuz. Regret că sunt aici, că n-o pot lua la pas, să-mi adun provizii de poze din locurile acestea minunate. Rămâne consolarea ca mâine va fi altfel.

Pe drumuri de munte

22 februarie 2014. Drumul de ieri clarifică noţiunea timpului în Nepal. Plecăm la 11.00, am şi ni se spune că ajungem la cinci sau la şase. Am ajuns la şapte! În prima intersecţie se clarifică un alt aspect. Îl întrebăm pe un poliţist de hotel şi el... opreşte maşinile să trecem şi vine grăbit în urma noastră, să ne ducă la unul anume. Se pare că toţi au comision dacă aduc clienţi, iar un turist cu rucsac mare nu poate avea decât bani acolo. Biroul care eliberează permise pentru Parcul Annapurna se deschide abia la zece, aşa că mergem pe malul Lacului Phewa. Închiriem o barcă (350 de rupii/oră) şi mergem pe-o insuliţă la templul Tal Barahi. Oamenii stau la coadă să-şi ducă ofrandele şi apoi înconjoară micul templu, lovind clopotele atârnate. Pe unul dintre ele văd închis un lacăt asemănator celor din Verona. Zeii, norocul şi dragostea se amestecă şi aici, ca peste tot în lume. Pe mal, remarc o figură deosebită şi-i fac o poză.

- You are like a rock star!

- He's just star, îmi răspunde prietenul lui.

Localnica de la care cumpăr planşe şi hârti îmi arată cum ar fi lacul şi depărtarile într-o zi senină. Azi e întunecat şi de-abia vedem templul World Peace Stupa, cocoţat pe vârful muntelui. Permisul pentru intrat în parc e 2000 de rupii (am fi platit 4000 la faţa locului) şi necesită două poze. Sunt două locuri in apropiere, unde le putem face, dar plătim ca-n Oradea (200 de rupii). Nicu găseşte şi nişte copilaşi simpatici care-i mănâncă ciocolata, iar în poză întind degetul din mijloc spre cer. Luăm autobuzul şi urcăm, şi coborâm munţi, chinuindu-ne să facem poze pe geam. Neputinţa aceea că treci pe lângă atâtea locuri frumoase, fără să le ei cu tine e de nedescris. La prima oprire întreb cât timp stăm şi prelungesc cele zece minute luând-o înainte. Încă o oprire şi repet figura. Cât de cât sunt mulţumit de recoltă. Ajunşi în Beni, se termină asfaltul. Ni se cer 15.000 de rupii să mergem mai departe, aşa că optăm pentru autobuz, care ne duce jumătate din distanţă cu 930 de rupii. Mai e o oră până pleacă, aşa că eu o iau la picior, după ce mă asigur că drumul care merge de-a lungul râului e cel bun. Pot să mă opresc unde vreau, să privesc pe îndelete exponatele şi să le închid în memoria cardului. Dupa ce urc în autobuz, constat că partea spectaculoasă abia începe. Valea s-a îngustat şi pare că muntele şi casele se împotrivesc drumului. Nu mai pot face poze, dar privesc cu nesaţ versanţii abrupţi, cascadele şi drumul care muşcă din stâncă. Îmi aduc aminte ce spunea fiul meu, acum câţiva ani, la Marathon:

- Eu îmi pierd vremea pe-aici şi acasă probabil că s-o fi lansat o nouă versiune la GTA!

Am pierdut şi eu vremea cu câteva grade mai la sud, când aici erau văile şi munţii ăştia. Nu sunt rare momentele în care ne temem că autobuzul acesta vechi se va prăbuşi în prăpastii. Scârţâie din toate încheieturile, se poticneşte şi trece în următoarele gropi. E foarte clar că tot aşa va fi drumul, de vreme ce parcurge 38 de km în patru ore. După ce se întunecă, ne mutăm lângă şofer şi privim cât luminează farurile. Pe alocuri e doar stâncă, nimerim peste nenumărate izvoare şi driblăm bolovanii împrăştiaţi peste tot.

- E ca pe Valea Sighiştelului, zice Nicu. (va urma)

Dacian BRADEA