Vorbim telefonic cu fiica cea mare - ai cărei oaspeţi urma să fim şi care făcuse un drum pe-autostradă de vreo 430 de kilometri, ca să ne-mbarce - că ipochimenul de la volanul autocarului ne... expulzează ilegal pe centură, aşa că mai aveam de aşteptat vreo oră, după unşpe seara, moncher, în localul benzinăriei.

Unde mai pui că, după ce ne scosesem bagajele şi făcusem cu dânsele vreo 20 de paşi, falsul Ventura se repede spre bagajul cu rotiţe-al lui Ela, ca uliul înfometat, zicând fonfăit că unuia dintre călători i se păruse că semăna cu al lui, cel din "burta" pentru bagaje a maşinii. Se benoclează pe biletul prins de mânerul geamantanului, apoi, după ce-l întreb răstit: "Ce nu e clar, dom’le?!", mormăie gâjâit că da, pe fiţuica aia scrie "Sfârlea". Mă gândesc că tocmai ne... ţiuise pe la urechi "glonţul" confiscării bagajului, şi-apoi, vorba ceea, prinde orbul, scoate-i ochii! "Fi-ţi-ar mutra-n puşcărie" - mă pomenesc că-ngaim, cu gura "pungă", ca a regretatului ex-rege de Sigmaringen. Viena ne primea cu-n vânt de să ne ia pe sus, nu alta, dar… per total, scăpasem cu daune minime din "hoinăreala" impusă de firma "turistofobă", pe traseul Oradea - Salonta - Arad - Nădlac - Szeged - Budapesta - Viena. Doar că "bugetul" de timp ne fusese... umflat cu vreo cinci ore, cu tot cu aşteptările de rigoare. Aşa că ne instalăm pe fotoliile de lângă tejgheaua benzinăriei OMV-iste, aproape de "centura" vieneză, în vederea "recuperării" familiale de către Alexandra, fiica cea mare, plecată-n fostul imperiu al lui Franz Joszef de la intrarea-n UE, adică aproape 11 anişori. Stând aşa, mi-am amintit şi de călătoria mea din 2002, ca… ataşat de presă pe lângă Ansamblul folcloric "Crişana", la Festivalul mondial de folclor de la Coredo (Trentino), unde-am ospeţit două săptămâni, artiştii orădeni prezentând spectacole în mai multe localităţi din Tirolul italian. Directorul de atunci al ziarului, parcă-şi mai… înmuiase-animozitatea faţă de mine, îmblânzindu-şi un pic, poate, şi machiavelismul din dotare. Ehee, ce mai "frumuşăl nr.1", (vorba cântată a Danielei Condurache) de reportaj mai scrisesem după întoarcerea din minunata călătorie!  Hop şa-şa, revin în OMV-ul vienez, unde trag cu ochiul la tuciuriii din jur, care trăgeau şi ei ocheade, mai mult spre bagaje, aşa mi se părea, de rău ce sunt, desigur. Se tot fofilau pe-acolo, cu mâinile vârâte-n buzunare, iar de câteva ori i-am auzit rupând-o pe româneşte, or fi fost pe-acolo-n interes de… serviciu, m-am pomenit iar cugetând. Ela ne aduce câte-o cafea, ba încă şi mie-o bericea, mai vorbeşte la telefon cu soruţa ei Diţa, căreia-i comunicase "topografia" locului, şi, după vreun ceas, ieşim afară, unde ne-mbrăţişăm cu draga noastră fiică şi soră. Avea să fie greu încercată, pentru că urmau alţi 430 de kilometri pe autostradă, până la Angerberg, în landul Tirol, unde locuia, împreună cu Adam, polonezul ei cel bun şi brav, şi cu o prietenă din Oradea, toţi trei colegi la aceeaşi firmă. Timpul era "ţais", autostrada ca-n palmă, dar mă gândeam cum e să conduci maşina aproape non-stop, cam cât ar fi de la Oradea până hăt, la Constanţa! Era cam riscant, exista pericolul aţipirii la volan, dar de pe la jumătatea drumului, Diţa a pus muzica foarte tare, ca să, cum ar veni, diminueze riscul, de nu chiar să-l anihileze, cum şi avea să fie, de altfel. Iar Eva, mumă-sa, era în dreapta ei, mai povesteau de una-alta, acompaniate de Ela. Am văzut, după vreo două ore de rulaj, în partea cealaltă a autostrăzii, cum circulaţia era întreruptă, pentru că avusese loc un eveniment rutier, cum se spune: şarpele uriaş al maşinilor cu solzii luminoşi ai farurilor unduia până departe, în zarea argintată de lună. Se mai întâmplă, foarte rar şi din astea - zice Diţa-şoferiţa, pentru că unii sunt mai grăbiţi şi neatenţi, dar ambuteiajul este remediat cât se poate de rapid. Ajungem în locul unde autobanda trece, peste 60 de kilometri, pe teritoriul Germaniei, aşa că, la intrare, neamţul în uniformă ne studiază feţele, iar noi radiem, nu alta, de respect, cordialitate şi complezenţă. Pe mine m-a răpit mai apoi moş Ene, mde, ca-ntre ăia cu barbă, iar când se mai duce-ntr-ale lui, mijesc ochii şi-ntreb: Tot în Deutschland suntem? A, nu, tata, suntem iar în Austria, mai avem câţiva kilometri până-n Angerberg - mă informează Ela. Off… ieşisem de pe-autobandă, iar acum şoseaua urca uşor, mlădiindu-se, parcă, spre casa Diţei şi-a lui Adam, în landul Tirol, unde-aveam să stăm în ospeţie, vreme de şase zile, ca-ntr-un loc de vis şi de mirifică realitate…

(va urma)