În seara zilei de 23 ianuarie 1918, Divizia 11 Infanterie a trecut Prutul. O parte dintre militari au fost îmbarcaţi în tren, alta a mărşăluit pe jos, direct spre Chişinău. Niciuna dintre cele două coloane militare nu a întâmpinat o rezistenţă semnificativă. Campania militară de eliberare a Basarabiei a început în miezul iernii pentru a înflori glorios în primăvară.

 

La apropierea trupelor române forţele revoluţionare bolşevice au fugit din capitala provinciei înspre est, spre Bender. În acelaşi timp au telegrafiat trupelor ruse aflate în retragere de pe front să le vină în ajutor. Primul contingent românesc a intrat în Chişinău pe 26 ianuarie, iar după o zi, comandantul DI 11, generalul Ernest Broşteanu, a intrat triumfal în oraş.

În întâmpinarea lui şi a trupelor române a ieşit un grup de deputaţi şi studenţi îmbrăcaţi în costume naţionale, primiţi de comandant ca o „solie în care ardea numai dragostea de neam”. Într-o cuvântare în faţa Sfatului Ţării, el a promis să nu se amestece în activitatea acestui organism şi a republicii, ci să apere de anarhie viaţa şi avutul cetăţenilor ei.

Lenin a reacţionat cu mânie la aflarea veştii că trupele române au intrat în Chişinău şi a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul României, a confiscat tezaurul românesc aflat în păstrare la Moscova şi l-a băgat la închisoare pe reprezentantul diplomatic al statului român. La Odessa, comitetul bolşevic aflat sub influenţa lui Cristian Rakovski a iniţiat o campanie de teroare asupra numeroşilor cetăţeni români aflaţi în refugiu din cauza războiului. Pe tot parcurul lunii februarie guvernul român, prin mijlocirea reprezentanţilor Antantei din Odessa şi mai ales a colonelului canadian Joe Boyle, a negociat cu Rakovski salvarea ostaticilor români şi evitarea unui conflict militar de amploare cu bolşevicii.

După securizarea Chişinăului, generalul Broşteanu a trimis trupe în oraşele apropiate, inclusiv în Orhei, aflat la 45 de km depărtare. O unitate mai mare a înaintat spre sud-est, de-a lungul căii ferate, spre Bender. Pe 2 februarie oraşul a fost ocupat cu uşurinţă, bolşevicii refugiindu-se peste Nistru, la Tiraspol. Din cauza unei erori grave de comandament, românii nu au asigurat podul şi nici nu au dezarmat populaţia ruso-ucraineană. Drept urmare, adversarii au contraatacat şi au recucerit oraşul. La contraatac a participat inclusiv un batalion românesc format din 200 de soldaţi bolşevizaţi. Stânjenit, MCG a ordonat trimiterea de ajutoare în zonă, şase batalioane de infanterie cu artilerie din DI 11 şi o brigadă a DC 1a lansat un nou atac care i-a aruncat, din nou, peste Nistru pe bolşevici. Benderul a fost recucerit. În atac au murit trei ofiţeri şi 38 de soldaţi români. Potrivit lui Constantin Kiriţescu, „au urmat represalii sângeroase împotriva bandelor din oraş”.

În timp ce în Basarabia centrală era restabilită ordinea, celelalte trei divizii ale Corpului VI Armată au traversat Prutul pe 25 ianuarie, înaintând spre sud, ocupând oraşele Reni şi Bolgrad. În acest din urmă oraş au întâmpinat ostilitatea populaţiei bulgăreşti, care a încercat să-şi proclame o republică. Rebeliunea a fost reprimată, fiind executaţi „zece bandiţi”.

Trupele române s-au confruntat şi de-a lungul Dunării şi a ţărmului Mării Negre cu ostilitatea Sovietelor de Ţărani şi Muncitori, constituite din ucraineni şi ruşi, susţinute de elemente militare revoluţionare din flotila rusă de la Dunăre, dar şi din dezertori români organizaţi în Gărzile Roşii. Oraşul Ismail a fost ocupat totuşi relativ uşor, iar detaşamente din DI 13 au continuat înaintarea spre Chilia. Revoluţionarii ruşi au incendiat oraşul, apărat pe apă de câteva nave fluviale. Cu ajutorul monitoarelor româneşti de pe Dunăre, apărarea a fost anihilată şi oraşul a fost ocupat. A urmat Vâlcov, unde era adăpostită flotila rusă de pe Dunăre. Pe 18 februarie, după un tir intens de artilerie de pe monitoarele româneşti, apărătorii s-au îmbarcat pe nave şi au plecat. Ultimul obiectiv al DI 13 a fost Cetatea Albă, situată la vărsarea Nistrului în Marea Neagră. După un marş de 60 de km, trupele au intrat în oraş pe 8 martie, fără luptă.

Tulburările au continuat însă în toată provincia, provocările fiind lansate sistematic de comitetele bolşevice care speriau ţărănimea cu întoarcerea moşierilor români. Pe 30 ianuarie MCG a ordonat Diviziei 1 Cavalerie să ocupe Basarabia de Nord, concentrându-şi acţiunile în zona oraşului Bălţi. Aici, pe 22 ianuarie, Sovietul local nu a recunoscut Sfatul Ţării şi a denunţat „intervenţia flagrantă a ţării străine în treburile noastre interne”. Sovietul era compus din ruşi şi ucraineni care au baricadat oraşul. Pe 5 februarie a început asaltul oraşului, apărătorii fiind înfrânţi cu uşurinţă. A urmat dezarmarea populaţiei, care furase arme din depozitele abandonate, au fost executaţi 15 bolşevici ostili. În sfârşit, până la sfârşitul lunii martie, cu excepţia străvechii cetăţi a Hotinului (aflat sub ocupaţie austriacă), întreaga provincie era securizată şi ocupată de armata română. Costul în vieţi omeneşti a fost relativ mic: trei ofiţeri şi 122 de soldaţi căzuţi la datorie, 12 ofiţeri şi 300 de soldaţi răniţi, 151 de soldaţi dispăruţi.

 

Cuvântul Regelui Ferdinand către basarabeni

 

„Vă salut azi, pe voi, frați de dincolo de Prut. Voi sunteți aceia care ați înțeles sentimentul ce demult domnea în inimile fraților noștri moldoveni ai Basarabiei, l-ați înțeles așa de bine că azi putem vorbi unii cu alții și ca frați, și ca prieteni. Sărbătorim azi înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu țara-mamă și de aceea vă zic: Bine ați venit printre noi! V-ați unit în timpuri grele pentru țara-mamă, ca un copil tânăr, însă cu inimă adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va șterge. De aceea azi ridic paharul Meu în sănătatea fraților noștri îmbrățișați de mine cu aceeași căldură a dragostei părintești. Trăiască copilul cel mai nou, dar poate cel mai voinic, al României-mamă!”

 

Repere istorice - Provincia Basarabia

 

Câteva precizări necesare legate de Basarabia. Teritoriul dintre Prut şi Nistru nu este altceva decât jumătatea de est a Moldovei, cu capitala la Iaşi, aşa cum teritoriul dintre Suceava şi Ceremuş, cunoscut sub numele de Bucovina, nu este altceva decât nordul Moldovei, iar Moldova este provincia românească cu înalt prestigiu istoric şi, probabil, cu cel mai ridicat procent de inteligenţă nativă a României.

Teritoriul voievodatului Moldovei dintre Prut și Nistru anexat prin Tratatul de la București din 1812, odată cu raiaua Hotinului și cu Basarabia istorică - sudul provinciei, cunoscută în limba turcă drept Bugeac - a fost numit de cancelaria ţarului drept Basarabia.

Inițial numele Basarabia a fost dat Țării Românești, datorită dinastiei întemeietoare, familia Basarabilor. Aceștia, în luptele lor împotriva Tătarilor între 1328 și 1342, au luat în stăpânire stepa cuprinsă între Carpații Vrancei - Dunăre - Marea Neagră și o linie mergând de la confluența Trotușului cu Siretul la capul Codăești (la sud de Cetatea Albă, nu departe de gura Nistrului). Ulterior, acest teritoriu a fost cedat în secolul al XIV-lea de Alexandru Basarab voevodatului Moldova, în cadrul căruia i-a rămas numele de Basarabia. În 1484, Turcii cuceresc malurile Dunării și Mării Negre cu cetățile-porturi Chilia și Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc Tighina și restul teritoriului de acum încolo numit de ei Bugeac, dar de restul Europei și de români, Basarabia. Aceasta a fost Basarabia istorică până în 1812. În 1713, turcii iau în stăpânire și cetatea Hotinului cu ținutul dimprejur, dar acest ținut nu făcea încă parte din Basarabia atunci, numele acesta limitându-se încă la ceea ce numim astăzi Bugeac.

 

Un furt istoric

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări românești” (Țara Românească și Moldova). Doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene). Negociatorul francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care servea interesele țarului, prin viclenie a reuşit să anexeze partea răsăriteană a Moldovei care nu făcuse parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Înaltei Porți, Dumitru Moruzi, care l-a trădat pe sultan în schimbul unei moşii și al unui inel foarte prețios. Ulterior primul dragoman Moruzi a fost executat pentru trădare din ordinul sultanului.

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812 încălca, astfel, practica internațională și normele de drept existente la moment, de vreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat prin care îi garanta frontierele de atunci.

Explicaţii foto: 
1. Regele Ferdinand (centru), generalul Henri Berthelot şi un grup de ofiţeri
2. Harta voievodatului Moldovei
3. Regele Ferdinand şi Regina Maria la Chişinău, în 1920
4. Trupe româneşti la poalele Cetăţii Neamţului în martie 1918