În epoca modernă, Oradea a cunoscut evenimente cu o rezonanţă istorică naţională, cum au fost, spre pildă, elaborarea - la cancelaria cărturarului Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea -, în martie 1791, a documentului intitulat Supplex Libellus Valachorum, precum şi, la începutul secolului XX, conceperea Declaraţiei de independenţă naţională a românilor de dincoace de Carpaţi, în 12 octombrie 1918, document care anunţa desprinderea, pentru totdeauna, a acestora din imperiul bicefal şi adoptarea unei decizii democratice, în cadrul unei manifestări politice de anvergură, cu caracter plebiscitar, care va fi organizată ulterior, mai exact la începutul lunii decembrie 1918.

 

Cele două documente la care am făcut referire au o certă importanţă naţională, ele marcând atât începuturile vremurilor moderne, cât şi ultima pagină a dominaţiei străine asupra Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului. Datorită însemnătăţii, pentru locuitorii oraşului Oradea, a zilei de 12 octombrie 1918 - căreia i s-au adăugat semnificaţii de aceeaşi factură, în 12 octombrie 1944, când, din nou, municipiul de pe Crişul Repede a fost eliberat de sub ocupaţia horthystă (din perioada 1940-1944) -, aceasta a fost declarată de către membrii Comitetului Municipal, drept zi a oraşului. A fost un demers necesar, care exprimă recunoştinţa contemporanilor faţă de un eveniment istoric naţional pe care l-a produs oraşul Oradea. Este, de asemenea, şi un titlu de mândrie pentru cetăţenii acestui oraş, care ştiu că înaintaşii lor au creat istorie, mai mult decât una strict regională, care s-a înscris pe coordonatele majore ale trecutului neamului românesc.

La începutul lunii octombrie 1918 era evident faptul că soarta Imperiului austro-ungar a fost decisă de cursul evenimentelor. Prin urmare, toate încercările de a-l salva, inclusiv prin propuneri de tip federalist, denota o slăbiciune a imperiului, incapabil să supravieţuiască chiar şi prin compromisuri politice  disperate. Monarhia bicefală se afla într-o stare de disoluţie, pe ruinele ei ridicându-se state naţionale libere, dornice de a se afirma în concertul european. Astfel, românii din imperiu au acţionat în deplin consens cu celelalte naţionalităţi, pentru a-şi realiza idealurile politice de emancipare şi de unire cu fraţii lor din Vechiul Regat.

Într-un asemenea context s-au desfăşurat mai multe acţiuni menite să finalizeze un proces istoric de durată, acela al deplinei unificări naţionale, aşa cum au visat generaţiile anterioare. Pe bună dreptate, ziarul New York Times (din 6 octombrie 1918) scria că toţi cei patru milioane de români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care încă se mai află sub dominaţia  austro-ungară, consideră războiul mondial drept un bun prilej de a se elibera de sub „autoritatea străină” şi de a se uni cu cei 8 milioane de români „din Regatul Român”, numai în acest fel fiind posibilă „salvarea neamului românesc” (C. Botoran, O. Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului naţional unitar, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 49-50). De altfel, acesta era modul de a gândi al românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor.

La 7 octombrie 1918, într-o atmosferă politică efervescentă, membrii Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român (cei care nu se aflau înrolaţi în armata austro-ungară) s-au străduit să reia seria acţiunilor naţionale militante, deoarece contextul era unul favorabil şi se impunea un demers antidualist ferm, care să provoace un impact major în societatea românească. Documentele şi lucrările unor istorici menţionează etapele care preced conferinţa naţională de la Oradea, precum şi motivaţiile alegerii acestui oraş din părţile vestice - şi nu Sibiul sau Aradul - pentru un asemenea eveniment politic major al vieţii politice a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983, p. 53) .

În oraşul de pe Crişul Repede funcţionau, în acel moment, importante instituţii ecleziastice şi culturale (Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Consistoriul Ortodox din Oradea, Academia de Drept, Seminarul teologic greco-catolic etc.). Exista, de asemenea, o elită politică şi culturală românească, avându-i ca lideri de necontestat pe dr. Aurel Lazăr (O memorabilă caracterizare a acestuia a făcut-o Teodor Neş. Reproducem un pasaj evocator: „Figura lui, încă în viaţă fiind, se înveşmântase în legenda ţesută de agenţii săi, care povesteau la şezătorile de iarnă despre isprăvile lui şi ale lor în campaniile electorale în luptă cu zbirii şi urgia administrativă. Conţinutul sufletesc al acestei figuri bihorene se polarizează, ca la mulţi predecesori, în jurul celor două nuclee apropiate până la confuzie: naţionalism şi creştinism, cu nuanţa ortodoxă. În slujba lor şi-a pus verva oratorică, discursurile înpănate cu erupţii de naţionalism şi pitoresc, bălţate cu flori retorice, precum şi acea formidabilă energie care nu voia să se moleşească într-un salon confortabil şi nu cunoştea piedica distanţelor sau a drumurilor leproase din Bihorul său iubit şi nici a solului uneori bizar şi prăpăstios accidentat ce despărţeau pe Aurel Lazăr de satele bihorene”. Vezi Teodor Neş,  Oameni din Bihor. 1848-1918, Oradea, 1937, p. 528-529), vicarul Roman R. Ciorogariu (Vezi, cu privire la rolul lui Roman R. Ciorogariu în evenimentele din toamna anului 1918 şi începutul celui următor, cartea de memorialistică Zile trăite, Partea a II-a, Ediţie de Viorel Faur, Editura Fundaţiei Culturale „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1994, 173 p) Nicolae Zigre, Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş, personalităţi care au acţionat cu o rară fermitate pentru realizarea, în acele clipe decisive, a dezideratelor naţionale.

Prin urmare, românii din Crişana s-au situat în toamna anului 1918 pe o poziţie energică în cadrul mişcării naţionale din Transilvania, ce viza emanciparea de sub dominaţia imperiului dualist austro-ungar. Printr-o mare biruinţă, alături de fraţii lor de peste Carpaţi, bihorenii au contribuit din plin la înfăptuirea României întregite, impunându-se ca autentici ctitori ai statului naţional unitar român.

Viitorul episcop ortodox Roman R. Ciorogariu a fost cel dintâi care a sesizat adevărata semnificaţie a întrunirii politice de la Oradea, care s-a finalizat cu o hotărâre întemeiată pe dreptul popoarelor la autodeterminare, principiu wilsonian ce a dominat întreg secolul XX. În cartea sa de memorialistică, acesta şi-a intitulat un capitol Proclamarea independenţei naţionale (Roman R. Ciorogariu, op. cit., p. 33.) Este evident că ierarhul orădean a fost perfect conştient de însemnătatea Declaraţiei de la Oradea, ca document fundamental al anului 1918, prin intermediul căruia a fost proclamată independenţa românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

După mărturia aceluiaşi lider religios, el s-a „înţeles” cu Aurel Lazăr ca acesta să-i scrie lui Teodor Mihali, vicepreşedintele P.N.R., în ideea că este presant necesară reactivarea mişcării naţionale (Ibidem, p. 37. În legătură cu opiniile referitoare la opţiunea pentru Oradea vezi şi Ion Zainea, Aspecte şi consideraţii noi privind conferinţa şi declaraţia de la Oradea, în Analele Universităţii din Oradea, seria Istorie-Arheologie, 1994-1995, p. 147-148). Ca urmare, Dr. Aurel Lazăr a solicitat convocarea la Oradea, pentru ziua de 12 octombrie 1918, a Comitetul executiv al P.N.R.  Şedinţa s-a desfăşurat, la data stabilită, în casa avocatului orădean (de pe actuala stradă orădeană Dr. Aurel Lazăr, unde funcţionează „Muzeul memorial Aurel Lazăr” începând din 1 decembrie 2008).

La „conferinţa” politică din Oradea au participat membri importanţi din conducerea P.N.R., precum Teodor Mihali (vicepreşedintele partidului), Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, dr. Aurel Lazăr, dr. Ioan Ciordaş, Aurel Vlad şi Vasile Suciu. Au fost prezenţi, ca invitaţi, Nicolae Ivan, Sever Dan, Gheorghe Crişan şi Gheorghe Popovici (Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926, p. 37). N-au putut lua parte la conferinţă, din motive obiective, importanţi lideri politici, ca Iuliu Maniu (ofiţer în armata austro-ungară) şi Gheorghe Pop de Băseşti (care era bolnav), preşedintele P.N.R.

În cadrul conferinţei s-a manifestat un interes justificat pentru subiectul de maximă actualitate, care era adoptarea unei decizii în legătură cu situaţia românilor din dubla monarhie (Apud Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (în continuare: 80 de ani…), Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 1998, p. 23). După o introducere a lui Teodor Mihali, au urmat discuţii în legătură cu oportunitatea adoptării unui document care să facă cunoscută voinţa de autodeterminare naţională a românilor care trăiau în partea transleithană a imperiului dualist. În urma poziţiilor exprimate de participanţi, care au fost pe deplin clarificate, a fost formulată cerinţa  de a informa opinia publică din Austro-Ungaria şi România cu privire la „lichidarea raporturilor cu monarhia austro-ungară” (Ibidem, p. 24), care trebuie pusă în faţa unui fapt împlinit. Nu mai era timp de pertractări cu aristocraţii unguri, care nu puteau accepta o altă realitate decât aceea a unei Ungarii mari, care să includă şi teritoriul românesc al Transilvaniei. Federalizarea Austro-Ungariei nu mai interesa naţionalităţile (era, de altfel, o abordare politică caducă), fiecare căutându-şi propriul drum, fapt care a reprezentat o lovitură decisivă  pentru naţionalismul unguresc.

Ideea care a prezidat „întâlnirea” politică de la Oradea a fost elaborarea Declaraţiei de autodeterminare naţională, document politic care a rezultat în forma sa cunoscută, din examinarea a cel puţin două proiecte (unul propus de dr. Aurel Lazăr, celălalt de dr. Alexandru Vaida-Voevod), la care s-au adăugat propunerile făcute în timpul dezbaterilor de către participanţi. De fapt, Declaraţia, chiar dacă a fost scrisă, pentru concizie şi claritate, de către Vasile Goldiş, care a contribuit la „finalizarea” celor mai importante documente transilvănene ale anului 1918, este, în ultimă instanţă, o „operă” colectivă, deoarece a fost adoptată de către reprezentanţii politici ai ramurii transilvănene a poporului român.

În consecinţă, textul definitiv al Declaraţiei de autodeterminare naţională de la Oradea, din 12 octombrie 1918, constituie o pagină antologică a gândirii şi acţiunii politice româneşti, aşezându-se alături de alte texte de anvergură naţională menite a demonstra voinţa de libertate şi unire a peste trei milioane şi jumătate de români.

Deşi nu are o extensiune prea mare, Declaraţia Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria debuta cu precizarea că aceasta este „produsul” unei dezbateri serioase şi a unei „cumpăniri temeinice” asupra „situaţiei politice interne şi externe” (Adevărul, 1918, nr. 41, p. 1; ***1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918, vol. VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 36; Viorel Faur, 80 de ani…, p. 17)

Desigur, era vorba de prăbuşirea Monarhiei austro-ungare şi de pierderea războiului de către aceasta, ea fiind obligată să suporte toate consecinţele propriei contribuţii la declanşarea primei conflagraţii mondiale. După ani de război, lumea aspira la pace, iar aceasta se putea obţine numai prin înfrângerea celor care porniseră războiul. În împrejurările în care monarhia dualistă nu mai reprezenta un pericol pentru naţionalităţile oprimate, acestea îşi puteau lua libertatea de a se desprinde din delimitările teritoriale de până atunci, ceea ce s-a şi întâmplat. Sosise şi pentru românii de dincoace de Carpaţi clipa în care să ia decizia autodeterminării lor naţionale, deziderat fundamental cuprins în rândurile Declaraţiei de la Oradea. (Va urma)

Cornelia ROMÎNAŞU, muzeograf, Muzeul memorial „Aurel Lazăr”, Oradea