Autor a numeroase cărţi şi lucrări ştiinţifice, cursurile profesorului dr. Matei BALŞ erau totdeauna bine documentate ştiinţific, iar sălile de conferinţă pline până la refuz. Astăzi Clinica de Boli Infecţioase din Bucureşti îi poartă numele. La 6 ianuarie 1975, prof. dr. Matei Balş împlinea 70 de ani - vârsta oficială a pensionării. Prelungiri nu se obţineau decât la propunerea rectorului, cu aprobarea Cabinetului 2. Peste 15 profesori au beneficiat de această propunere, fiind pensionaţi la 75 de ani. Dar nu şi profesorul Balş care nu se numără printre cele patru milioane de membri ai PCR! "Apropiindu-mă de vârsta de pensionare - scrie în memoriile sale profesorul Balş - m-am descărcat treptat de sarcinile mele de spital, lăsându-le mai mult în seama colaboratorilor mei. A început, între urmaşii mei, o luptă acerbă pentru succesiune, cu fel de fel de intrigi şi «lovituri sub centură». Ceea ce este mai inexplicabil şi supărător este faptul că nemulţumirea lor se revărsa mai ales pe mine, fie că unul nu a fost susţinut destul, fie că am favorizat pe altul mai mult. Dar cel mai favorizat se considera şi cel mai lezat. Când s-a propus pensionarea mea în 1975, adică atunci când am împlinit 70 de ani, s-au întrunit la Clinica a II-a actualul rector al IMF (profesorul Anastasatu), decanul Facultăţii post-universitare (profesorul Mincu) şi şeful de Catedră (profesorul M. Voiculescu), de care depindea Clinica a II-a. Ei au mai convocat personalul didactic şi apoi, rectorul de atunci, profesorul Anastasatu mi-a înmânat actul de pensionare, practic fără alte comentarii (ca şi cum ar fi zis «bătrân-bătrân, asta e! Nici tu bonjur, nici...»). (...) Astfel am încheiat activitatea mea la Spitalul Colentina - Clinia a II-a de Boli Infecţioase, şi am plecat cu gândul să nu mai pun piciorul în clinică. Nimeni nu-mi spunea «drum bun» sau «mulţumesc pentru cărţile lăsate». Ba dimpotrivă, parcă ar fi zis: «bine că am scăpat de tine»". O perioadă de câţiva ani n-a fost aşa. Prof. dr. Alexandru Duminică-Moisescu, care i-a urmat o perioadă la conducerea Clinicii a II-a, fiind şi director al spitalului, i-a acordat o "plată cu ora" - jumătate de normă de medic primar. La moartea prematură a prof. Duminică, în 1984, "bătrânul" Matei Balş l-a condus pe ultimul drum, pe jos, de la locuinţa acestuia de lângă spital, până la Cimitirul "Sf. Vineri". Cât priveşte viaţa de pensionar, Matei Balş scria: "Pensionarea prezintă o serie de avantaje: nu mai ai sarcini plictisitoare, nu mai depinzi de dispoziţiile, des contradictorii şi imprevizibile, ale forurilor superioare, eşti liber să faci ce-ţi place, în afara vechiului loc de muncă. Eşti liber să-ţi iei concediul când vrei şi să te plimbi unde poţi. Ai timp să citeşti, fie medicină pe la biblioteci, fie şi altă literatură ce, eventual, îţi cade în mâini. Deşi cu aceste avantaje, pensionarea nu este chiar atât de roză, căci ea este pendinte de o afecţiune progresivă, incurabilă şi mortală: «bătrâneţea!» O dată cu bătrâneţea, scad mult forţa fizică, rezistenţa, vederea, auzul şi apar o serie de mici (uneori mai mari) infirmităţi. Nu mai poţi face o serie de proiecte de viitor, mai ales pe termen îndelungat şi nu te mai simţi "nemuritor", ca în adolescenţă!" Bunul său prieten de o viaţă, Serge Băicoianu, până ce a decedat în 1984 din cauza unei tumori cerebrale, îl lua pe Balş în fiecare dimineaţă cu maşina şi mergeau fie la "Filaret", fie la alte spitale, unde vedeau bolnavi-problemă şi ofereau sfaturi privind diagnosticul de laborator sau indicau tratamentul cu antibiotice. În ultimii 10 ani de viaţă, Matei Balş petrecea câteva luni pe an în Elveţia, la copiii şi nepoţii lui. La Geneva, frecventa bibliotecile Spitalului Cantonal şi ale Facultăţii de Medicină, precum şi Biblioteca Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi ţinea legătura cu diferiţi conducători pe probleme de sănătate ai acestei organizaţii. Din ceea ce citea la diferite biblioteci, precum şi din conversaţiile avute cu mulţi specialişti, Balş a ales subiecte actuale pentru o serie de conferinţe pe care le ţinea, la întoarcerea în ţară, la diferite spitale sau instituţii: Spitalul "Cantacuzino", Societatea de Chirurgie, Spitalul "Filaret", Institutul "Cantacuzino", Spitalul Militar Central, Spitalul "Izolarea" din Iaşi, Catedra de Microbiologie din Iaşi. Într-un an, a ţinut în cadrul OMS, la Geneva, o prelegere despre evoluţia bolilor infecţioase. Ultimele două monografii: "Infecţiile în terapia intensivă" (1980) şi cartea best-seller "Laboratorul clinic în infecţii" (1982) au fost scrise şi publicate în perioada pensionării. Alături de Serge Băicoianu, mai ales în perioada de după pensionare, Balş a avut un mare prieten care i-a fost, totoată, şi cuscru: profesorul Ion (Cuti) Juvara. Cităm pe profesorul Balş: "Juvara m-a ajutat deseori şi m-a operat pe mine de trei ori şi pe fratele meu, Ion, de două ori. Profesorul Cuti Juvara a urmat mereu un drum ascendent, aş putea spune chiar triumfal, învingând multe situaţii adverse. Din bun chirurg el a devenit chirurgul cel mai recunoscut în ţară pentru priceperea lui profesională şi pentru privirile şi concepţiile sale de chirurgie generală. El are o mare cultură, nu numai chirurgicală, dar şi generală, în plus, interesându-se de multe domenii, printre altele, de vânătoare şi de protecţia naturii. Este conducător de şcoală de chirurgie, formând o serie de elevi. Serviciul său, echipele sale de colaboratori şi clinica sa, ca unitate de învăţământ, constituie, cred, cel mai bun model de acest fel din ţară". La 81 de ani, în toamna anului 1987, cu trei ani înainte să se stingă, Matei Balş a finalizat câteva caiete cu "Întâmplări şi povestiri din viaţa unui medic". Am citat mai sus din textele manuscrisului, aşa cum au fost scrise de autor - texte care am apreciat că îl caracterizează şi care vor fi strânse într-un volum de "Memorii". În final, transcriu încheierea însemnărilor lui Matei Balş: "A murit mama, au murit, pe rând, sora, nevasta şi fraţii mei, am pierdut trei din cei patru veri Balş, nerămânând în viaţă decât vărul meu, Ştefan Balş, acum de 84 de ani, şi cu mine. Copiii şi nepoţii mei trăiesc acum în Geneva, oraşul în care au copilărit tatăl meu, mătuşa şi unchiul meu şi unde s-a născut şi soacra mea. Am reînceput să am astmă, am ajuns din ce în ce mai mult dependent de bronhodilatatori, obosesc uşor şi, mai ales, auzul şi vederea îmi scad mereu. Eu nu mai sunt acum, la cei 81 de ani ai mei, cum eram la 70 şi, cu atât mai puţin, la cei 60 de ani. Am cunoscut cinci generaţii de oameni, am avut prieteni în multe familii, care încet, încet se sting. Din casa Golescu, plină de veselie, cu fetele Golescu, rude şi prieteni, nu au rămas decât două văduve bătrâne. Micleştii s-au stins, Dinu Odobescu este un mare infirm. Mai trăieşte Ioana. Alice a murit. Mai trăiesc nepoatele, dar nu mai este atmosfera şi optimismul de altădată. Familia Odobescu se stinge şi ea. "De mult s-a veştejit iarba de pe mormântul tinereţii mele, vesele şi fericite", pentru a parafraza un poet rus. Totuşi, în continuare, am văzut şi am trăit multe. Am avut realizări, succese şi mulţumiri profesionale, cu toate situaţiile adverse întâmpinate. Am copii şi nepoţi buni, care profită de viaţă şi se bucură de munca lor. Pot spune că viaţa mea a fost împlinită şi că a meritat să fie trăită". Acestea au fost ultimele rânduri ale caietelor de memorii scrise de profesorul-savant Matei Balş (1905-1989), încheiate de autor în luna octombrie 1987. Prof. dr. Mircea ANGELESCU Articol preluat din revista "Viaţa Medicală" nr. 26 din 30 iunie 2006, prin bunăvoinţa dr. A. ROZOR, căruia îi mulţumim pe această cale.