Principalul obiectiv al politicii externe a României în ultimii ani l-a reprezentat integrarea euro-atlantică, căreia i-au fost subsumate toate eforturile diplomaţiei româneşti. Negocierile privitoare la accederea României în Uniunea Europeană au fost deosebit de dificile, politica externă a României fiind canalizată aproape exclusiv asupra acestei ţinte. În decembrie 1997, Uniunea Europeană a început negocierile de aderare cu un "prim val" de ţări candidate - Polonia, Ungaria, Slovenia, Republica Cehă, Estonia şi Cipru - apoi, doi ani mai târziu, cu un "al doilea val" de ţări candidate - Letonia, Lituania, România, Slovacia, Bulgaria şi Malta. Statutul oficial de ţară candidată a fost acordat şi Turciei, în decembrie 1999, iar cinci ani mai târziu liderii UE au convenit asupra deschiderii negocierilor de aderare cu acest stat în data de 3 octombrie 2005. Tot în timpul summitului de la Bruxelles, liderii europeni au aprobat deschiderea negocierilor de aderare cu Croaţia în martie 2005, Uniunea reafirmându-şi astfel programul de extindere către sud-estul Europei. Drumul integrării e pavat cu bune intenţii Ţările candidate trebuiau să răspundă la îndeplinirea a trei criterii principale de aderare, considerate esenţiale: criteriile politice referitoare la respectarea democraţiei şi a valorilor sale, dar şi criterii economice referitoare la existenţa unei economii de piaţă capabile să dea dovadă de competitivitate. Uniunea Europeană a mai cerut, de asemenea, statelor candidate să adopte "acquis-ul comunitar", adică ansamblul legilor europene. Acquis-ul comunitar nu se negociează, ci doar programele şi angajamentele de aplicare, precum şi eventualele solicitări de perioade de tranziţie sau derogări. La 1 mai 2004, zece ţări candidate din Europa Centrală şi de Sud au aderat la Uniunea Europeană. Noile state membre ale UE sunt Cehia, Republica Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria. Aderarea la UE a trei foste republici sovietice - Estonia, Lituania şi Letonia - , a patru foşti sateliţi ai Uniunii Sovietice - Polonia, Republica Cehă, Ungaria şi Slovacia - şi a unei foste republici iugoslave - Slovenia -, marchează o etapă istorică în reunificarea Europei. Două insule mediteraneene - Cipru şi Malta - fac parte, de asemenea, din procesul de integrare în Europa. Spre finele anului trecut, alte două ţări candidate, Bulgaria şi România, au încheiat negocierile dure de aderare cu Uniunea Europeană. Astfel, la 17 decembrie 2004, Uniunea Europeană a confirmat aderarea României şi Bulgariei la organizaţie în 2007, subliniind însă că cele două ţări mai au multe de făcut pentru a fi pregătite. Conform concluziilor summitului de la Bruxelles, liderii europeni au decis să fixeze pentru aprilie 2005 semnarea tratatului de aderare cu autorităţile de la Bucureşti şi Sofia. România şi Bulgaria sînt aşteptate în Uniune la 1 ianuarie 2007, dar concluziile summitului conţin mai multe avertismente către cele două ţări, mai ales către România, pentru ca acestea să continue reformele cu consecvenţă. O singură lege pentru toţi Acquis-ul comunitar este împărţit în 31 de capitole, care cuprind toate segmentele societăţii. Pentru deschiderea unui capitol, ţara candidată întocmeşte un document de poziţie, care prezintă situaţia din ţara candidată la capitolul respectiv. Documentul de poziţie este transmis Consiliului UE, dar acest lucru nu este suficient pentru a marca deschiderea lui, ci este necesară ajungerea la un nivel acceptat de adoptare şi aplicare a acquis-ului comunitar. Pentru închiderea provizorie a unui capitol de negocieri este necesară asumarea unor angajamente credibile, adoptarea acquis-ului şi asigurarea unor fonduri pentru aplicarea acestuia, precum şi obţinerea unor performanţe în respectarea angajamentelor asumate prin documentele de poziţie. Nici un capitol de negociere nu este închis definitiv, ci doar provizoriu, pînă la închiderea tuturor capitolelor de negociat. În ce priveşte Uniunea Europeană, scopurile concrete ale negocierii sunt modificarea Tratatelor constitutive ale UE pentru a include noi membri, modificarea instituţiilor forului în urma extinderii, modificarea legislaţiei derivate a UE pentru a fi aplicabilă în noile state membre, stabilirea contribuţiei noilor membri la bugetul UE, precum şi a alocaţiei pe care o vor primi, stabilirea condiţiilor participării noilor state în aplicarea politicilor comune şi a eventualelor modificări. Angajamente asumate România a încheiat negocierile cu Uniunea Europeana, din punct de vedere tehnic, însă succesul, pe ultima sută de metri, al guvernului Năstase poate genera un efect de bumerang. Chiar dacă au existat recomandări, inclusiv din partea fostului comisar pentru extindere, Guenter Verheugen, de a lăsa pentru începutul acestui an finalizarea negocierilor, cabinetul de la Bucureşti a preferat asumarea unor obligaţii suplimentare pentru a respecta termenul decembrie 2004. Neîndeplinirea uneia dintre acestea duce însă, fără drept de apel, la amânarea termenului integrării, permiţând astfel decalarea României de Bulgaria. Cu sabia deasupra capului Pentru a încheia negocierile la termenul stabilit, Bucureştiul a acceptat o monitorizare mai strictă decât Sofia. "Concurenţa" şi "Justiţia şi Afacerile Interne" (JAI) au fost cele două capitole care erau să dea peste cap planurile de sfârşit de an şi de mandat ale guvernului Nastase. România a reuşit, la 8 decembrie 2004, finalizarea negocierilor, însă după ce a fost de acord cu asumarea a 11 obligaţii suplimentare: 4 la Concurenţă şi 7 la JAI. România va trebui să prezinte semestrial, începând cu 1 mai 2005, informări detaliate privind progresele înregistrate în aceste domenii. Noua clauză aplicată celor 11 domenii de securitate se adaugă altor trei clauze de salvgardare generale (economie, piaţă internă şi JAI) şi clauzei de salvgardare specifice care se aplică, potrivit strategiei de extindere aprobată la Bruxelles, în octombrie trecut, atât României, cât şi Bulgariei. Cele trei clauze generale aprobate în octombrie presupun luarea unor măsuri coercitive, limitate în timp. Clauza de salvgardare specifică poate conduce la amânarea aderării Românei şi Bulgariei cu un an "dacă există un risc serios" ca una dintre ţări să nu îndeplinească standardele UE. Condiţiile pe care negociatorii români le-au acceptat la începutul lunii decembrie (de care Bulgaria a fost scutită) sunt extreme de stricte. Oricare dintre cele 11 "domenii de securitate" poate conduce la amânarea aderării. Mai mult, o decizie în acest sens nu se mai ia, în Consiliul European (şefii de state), cu unanimitate (precum în cazul clauzei de salvgardare prevăzută în strategia de extindere), ci cu două treimi din numărul membrilor UE, ceea ce, teoretic, uşurează aprobarea ei. Practic, dacă mai mult de şapte membri ai UE constată, în urma unei recomandări a Comisiei Europene, că România nu şi-a respectat angajamentele într-unul din cele 11 domenii, aderarea este amânată. Mai bine mai tîrziu decât niciodată Un studiu realizat la Institutul pentru Studii Economice Internaţionale din Viena arăta că, dacă România ar fi intrat în UE în aprilie 2003, aproximativ 280.000 de companii ar fi falimentat în următoarele şase luni, dacă se aplica legislaţia europeană în domeniul contabilităţii, al calităţii produselor sau al concurenţei. Aproximativ 60% din companiile româneşti au probleme de mediu, iar productivitatea ţăranului român este de 117 ori mai mică decât a unui agricultor european. După aderarea la Uniunea Europeană, România va avea nevoie de "perioade de tranziţie" pentru adoptarea regulilor comunitare în domenii "dificile" precum agricultura, protecţia mediului, libera circulaţie a produselor. România nu va fi obligată să se alinieze, odată ce devine membru UE, la standardele europene în aceste domenii. Problema va fi rezolvată prin stabilirea unei perioade tranzitorii de câţiva ani, timp în care România, devenită între timp membru UE, va adopta normele specifice în vigoare în spaţiul comunitar. Pentru a ajunge cetăţean european, românul va fi nevoit să suporte măriri de taxe, scumpiri la energie şi restricţii de genul limitării dreptului de a-şi tăia porcul în bătătură după cum are chef sau de a-şi face singur ţuică la cazanul din curte. Cu toate acestea, în sondajele privind integrarea în UE, românii apar printre cei mai înfocaţi susţinători ai acestui proces. Aparentul paradox poate fi explicat foarte simplu: pentru a ne ajuta să preluăm şi să aplicăm regulile de la ei, oficialii UE ne pun la dispoziţie şi o grămadă de bani. UE a oferit miliarde de euro să ne reparăm drumurile, şcolile, să-l înveţe pe ţăranul de la coada vacii că nu mai e cazul să trăiască numai din brânza pe care o vinde la piaţă şi să-l ajute pe cei rămaşi fără obiectul muncii să-şi pornească o afacere din care să câştige suficient, fără a mai fi obligat să stea cu mâna întinsă după pomenile guvernamentale. Rău cu rău, dar mai rău fără rău Aderarea la Uniunea Europeană va schimba fundamental România, din punct de vedere economic, social şi politic. Schimbările se vor regăsi atât la nivel macroeconomic, dar şi în viaţa de zi cu zi. Potrivit studiilor de impact făcute de analiştii Institutului European din România (IER), per total, România va plăti în primii trei ani de după aderare către UE 5,6 miliarde euro dar va primi 8,9 miliarde euro, ceea ce înseamnă intrări nete anuale de circa 1,1 miliarde euro. Pentru comparaţie, investiţiile străine directe în România au fost în 2003 de circa un 1,3 miliarde de euro. Multe firme îşi vor închide porţile, dar şi multe vor apărea pe piaţă. Sectoare întregi de activitate vor dispărea, dar altele vor avea de câştigat pe termen lung. Sectoarele care par a avea de câştigat pe termen lung, datorită proceselor specifice pre sau post aderării, sunt serviciile de piaţă, care îşi vor continua procesul de dezvoltare începută după 1990 într-un ritm superior restului economiei, şi agricultura, datorită eforturilor pe care România le va face cu ajutor financiar din partea UE. Sectoarele de activitate economico-socială ce pot fi afectate în viitor, cel puţin pe termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor vor fi cele relaţionate cu necesitatea restructurării pe linia protecţiei mediului înconjurător şi sectoarele de utilităţi publice (chimic, petrochimic, siderurgic, transporturi, energetic). Drumurile, porturile şi aeroporturile îşi vor schimba înfăţişarea în urma programelor masive de investiţii care vor fi derulate. Un factor esenţial în asigurarea creşterii economiei româneşti pe termen lung va fi reprezentat de programele de dezvoltare a capitalului uman, implicând costuri în sfera sectorului educaţional, cercetare-dezvoltare, sănătate şi al infrastructurii. Creşterea cheltuielilor cu educaţia va crea o forţă de muncă mult mai specializată, dar aceasta ar putea să plece din ţară, iar România se va transforma într-o ţară de imigraţie, dar având un contingent important de populaţie autohtonă aflată la muncă în străinătate.