Fiecare dintre noi are îndreptățirea să se creadă unic și, prin urmare, o excepție ca tip de existență și profil intelectual-psihologic. Așa suntem învățați să ne respectăm unii pe alții: în unicitatea noastră irepetabilă. Dar nu ne gândim, în prima tinerețe, decât extrem de rar, viața și performanțele în regimul valorii, ca diferență ierarhică unii față de alții, în funcție de un anumit criteriu (abilități, capacitate de efort, memorie, creativitate etc.) În grădiniță și primele clase de gimnaziu, suntem educați în regimul fericit al egalității. Diferențierea după performanțele învățării vine greu, produce amărăciune, și de aceea tinerii, obișnuiți cu confortul egalității infantile și intrați apoi, destul de brutal, în vâltoarea socială a concurenței, sunt cel mai adesea șocați de barierile clasificării profesionale. Meritocrația se învață greu și se compromite ușor prin politizare și coruperea ierarhizărilor. 
Școlii noastre îi lipsește întreținerea constantă a exigenței la toate vârstele, exigență care să aibă ca rezultat evaluări obiective și ierarhizări clare, din care să se vadă că nu suntem egali, în toate privințele, și nu merităm aceleași calificative, recompense sau poziții sociale și profesionale. Copilul trebuie scos cât mai repede din regimul iluzoriu, înșelător, al egalității de la grădiniță. E o opinie discutabilă, în contradicție cu pedagogia gândirii pozitive de azi, atât de răspândită, dar cu multe consecințe nefaste.
Nu ar trebui să fie chiar așa o vorbă de ocară să spui despre cineva că e mediocru, pentru că mediocritatea este fenomenul intelectual, moral, politic și de orice alt fel cel mai răspândit în toate domeniile, printr-un dat natural al distribuției valorilor. Dacă le împărțim în trei categorii, așa cum se întâmplă în mod obișnuit, avem în cea mai mare proporție valorii medii, iar, de-o parte și de alta a eșichierului axiologic, nulitățile (cel puțin un sfert dintr-un eșantion) și vârfurile excepționale (un procent restrâns, între zece și, cel mult, douăzeci și cinci la sută). Am mai vorbit despre această repartiție a valorilor, acceptată, în principiu, cu oarecare larghețe de aplicație la orice mulțime pe care o analizăm și dorim să o ierarhizăm. 
Trăim într-un regim al mediocrităților, fără să conștientizăm suficient acest lucru. Principala caracteristică naturală a acestei categorii (o masă enormă, de la jumătate până la trei sferturi dintr-o mulțime) este influențabilitatea facilă: poate fi manevrată ușor prin efectul de turmă, care se vede cel mai bine în atmosfera unui stadion, a unui public de fotbal sau chiar în ambianța unei democrații relaxate. 
Egalitate în mediocritate (socială, politică, intelectuală, morală etc.) – asta e starea în care ne complacem, pentru că în ea trăim confortabil. Am să dau câteva exemple generice, ca să fiu mai bine înțeles. Le iau din trei domenii: sport, politică și literatură.


La campionatul european de fotbal din iunie-iulie 2024, echipa României a ocupat locul întâi într-o grupă de patru echipe, în care toate aveau aceleași rezultate în final: patru puncte, obținute identic - dintr-o victorie, un meci egal și unul pierdut. Clasamentul ne-a adus în fruntea grupei printr-o diferență minimală între goluri marcate și goluri primite. Situația a declanșat un entuziasm național, repede stins de primul meci după grupe, pierdut drastic, dar realist, cu 3-0. Ce vreau să spun? Că o minimă diferențiere în mediocritate (locul 1 într-o grupă în care toate echipele aveau același număr de puncte) este prea repede percepută ca un triumf. Un specialist european, întrebat ce a remarcat deosebit la echipa României, a răspuns că l-a impresionat... entuziasmul publicului; altfel, nimic deosebit în echipă și în strategia de joc, bazată pe noroc și pe filosofia că în fotbal totul e posibil.
La fel se întâmplă și în politică. Nu o să concretizez mai mult, dar atmosfera electorală pe care am trăit-o în 2024 ne arată aceeași satisfacție în mediocritate. Ne mirăm de rezultatele votului, la un scrutin sau altul, dar procentele ne reprezintă pe noi ca societate și reflectă mai puțin performanțele candidaților. Într-o anumită etapă, influențată de o anumită platformă, mulți alegători s-au lăsat influențați de un simplu joc de troli, au practicat alegerea ca pe o formă de gaming. Au ieșit într-o finală doi candidați surpriză, după aceeași filosofie ca la fotbal, cu două principii decisive: norocul și ideea că totul e posibil. Nu rațiunea învinge. Mă refer la calculele pe care și le fac alegătorii, animați de un cinism infantil, să câștige cine nu se așteaptă nimeni, cine nu a mai fost pe scenă, cine nu figurează între favoriți, fără a ține cont de criterii, exigențe, motivații, program politic, riscuri.
 Mai mult decât mediocritatea unora dintre politicieni mă impresionează mediocritatea prea multora dintre alegători, lipsa lor de discernământ, ca masă de manevră. Opinia pripită și contagioasă. Cum să nu ne temem de inteligența artificială când stăm atât de prost cu inteligența naturală! 
Și în politică, și în fotbal se poate întâmpla orice - asta e filosofia de viață care ne animă, nu exigența, nu performanța, nu competiția onestă. Jucăm la noroc și în politică, pariem pe calul cel mai slab, ca în hipismul amator. Gândirea critică ne deranjează optimismul și plăcerea jocului.


În cultură, în literatură, nu se întâmplă altfel, când e vorba de acordarea premiilor, deci de valorizare, adică de punere în valoare. Sigur că nu în toate cazurile, dar în cele mai multe. Critica de poezie învăluie în aburi odorizanți orice produs îndoielnic. Iarăși nu aș vrea să dau exemple concrete, deși mă mănâncă limba. Iau, de pildă, domeniul poeziei, unde avem cel puțin patru premii naționale pe an (Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, Macedonski și altele). În cinci ani, numai în cinci ani, avem 20-25 de poeți naționali! Cum să nu cadă norocul aproape pe oricine, după un timp! Cine mai crede în valoarea unui al douăzecilea sau poate chiar al cincizecilea poet național? Cum să nu asistăm la inflație? Cum să nu-și piardă credibilitatea un nou premiant de poezie? Oricum, publicul s-a îndepărtat de poezie – poate că și din această pricină a inflației, care are drept consecință devalorizarea, dar, în mod sigur, din pricina inaccesibilității, a scrisului bolborosit și fără înțeles transparent. Dincolo de câteva nume de poeți sau poete, cu adevărat cunoscute și apreciate de public, domnește neantul sau falsul succes, de fapt: închipuitul succes printr-un premiu, neapărat național, obținut la întâmplare sau... la noroc. Juriul joacă la loto. Triumful mediocrității e asigurat. 
Și în poezie, ca și în politică sau în fotbal, credem (mulți dintre noi) că e posibil orice. Asta e filosofia câștigătoare a mediocrității: totul e posibil! În fond, filosofia noastră de viață, a tuturor. Norocul! Nu competența, nu meritocrația, nu seriozitatea, nu onestitatea, nu exigența! Sau, ca să-l parafrazez pe Eminescu din marele său poem din ce în ce mai puțin cunoscut într-o școală sleită de reforme: Trăind în cercul nostru strâmt, norocul ne petrece!