A circulat o vreme, în pestrițul nostru peisaj mediatic, un clip publicitar ceva mai aparte. Pornind de la o realitate medicală incontestabilă (prevalența îngrijorătoare a hipertensiunii arteriale și aderența scăzută la tratament), clipul cu pricina încerca să conștientizeze în rândul publicului larg importanța unui diagnostic și a unui tratament corect. Pe fondul inflației de reclame la tot soiul de “tratamente” dubioase, era, fără îndoială, o gură de aer proaspăt.

Nimic de reproșat, în principiu, unei astfel de inițiative. Ceea ce m-a nedumerit, totuși, a fost argumentul final întru convingerea prezumtivilor pacienți refractari: “Pentru că așa spun eu!”.

E adevărat, în medicină o anumită fermitate este, adesea, necesară. Dar, așa cum tonul face muzica, și în acest teritoriu e nevoie de o judicioasă dozare a ingredientelor retorice. Între intransigența pumnului în masă “părintesc” de genul “Ai să mănânci toată ciorba pentru că așa spun eu!” și pumnul învelit în catifea al soțului care își amenință tandru soția (“Nu există, dragă! Vara asta mergem la Paris pentru că așa spun eu!”), medicul trebuie să navigheze cu foarte mare atenție. Orice derivă într-o direcție sau alta poate avea consecințe dezastruoase.

Având oarece experiență de “teren”, trebuie să spun că, în lumea reală, riscul unui exces de “tandrețe” (chiar autoritară) este practic inexistent la noi. Prea adesea e vorba de o autoritate brută, derivată din prejudecata tradițională care asimilează medicul galeriei clasice de notabilități locale (primar, preot, soldat), față de care supunerea necondiționată este de rigoare. Nu este deloc izolat cazul pacienților care iau zilnic pastile doar pentru că “așa a spus doctorul”. La noi, a lua pastile după o anumită vârstă ține, asemenea cataclismelor naturale, de o fatalitate implacabilă, ale cărei resorturi e mai înțelept să nu le chestionezi. E suficient că “așa a spus doctorul”. Iar atunci când este vorba de un tratament cronic, asta e calea cea mai sigură spre eșec terapeutic. Pentru a convinge un pacient de importanța unui tratament pe viață e nevoie, orice s-ar spune, de argumente mai solide decât prestigiul halatului alb.

În cazul hipertensiunii arteriale, de pildă, unicul (și enormul) beneficiu al tratamentului (prelungirea vieții în condiții decente) este, la drept vorbind, destul de impalpabil. Fiind vorba de o boală în mare parte asimptomatică, pacientul resimte mai curând eventualele efecte secundare ale tratamentului. El nu mai are timp să conștientizeze faptul că fiecare dimineață în care se poate da singur jos din pat și nu într-un scaun cu rotile este, în parte, și meritul medicației antihipertensive. În aceste condiții, tentația întreruperii tratamentului nu este deloc neglijabilă. O explicație așezată a acestor riscuri, deși va prelungi durata consultației cu câteva minute, ar putea contribui substanțial la creșterea aderenței la tratament. E adevărat, există pacienți (fiecare medic i-a întâlnit) care preferă perspectivei unui tratament pe viață riscul unui infarct miocardic sau al unui accident vascular cerebral. E o decizie care trebuie respectată (ca orice decizie în cunoștință de cauză a unei persoane cu discernământul intact). La noi, din păcate, în virtutea proastei autorități de care vorbeam mai sus, persistă tentația de culpabilizare aproape cazonă a pacientului pentru indisciplină terapeutică, echivalată prea ușor cu nesupunerea față de ordinul superiorului.

Revenind la chestiunea autorității, vă propun un pic de arheologie lingvistică. Sensul grecesc al lui augere (etimonul autorității) era cel de sporire, de creștere. Constantin Noica iradia, se pare, acest gen de autoritate fertilă, netimorată, ale cărei roade erau simetrice. Nu întâmplător deviza proiectatei sale Școli de Înțelepciune era “Nu se știe cine dă și cine primește”. Așadar, orice formă de autoritate care nu-și propune sporirea celui asupra căruia se exercită ci doar gonflarea unilaterala a “știutorului” își ratează ținta. Ceea ce, rămânând pe aceeași filieră etimologică, reprezintă definiția însăși a păcatului (hamartia). Cu alte cuvinte, în plină grădină a Maicii Domnului, prin proasta exercitare a autorității, noi comitem, de fapt, un păcat. Un început de penitență ar fi să acceptăm, împreună cu Virgil Ianțu, că uneori și doctorii spun lucruri trăsnite. La urma urmei, jurisdicția noastră profesională este destul de limitată. Înțelepciunea populară a simțit demult acest lucru: “Nici toate ale doctorului, nici toate ale popii”. (contributors.ro)

Constantin Rusu