În principiu un litigiu purtat în faţa instanţelor de judecată poate să genereze o serie de costuri, care, transpuse în practică, constă, de cele mai multe în onorariile specialiştilor care participă în cadrul litigiilor (avocaţi, experţi judiciari, experţi asistenţi), taxe judiciare de timbru, eventuale costuri de deplasare la instanţele de judecată.

 

Conform prevederilor articolului 453 aliniatul 1 Cod procedură civilă „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, iar conform articolului 453 aliniatul 2 Cod procedură penală, „Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată”.

Aşadar, aceste costuri pot să fie recuperate la finalul litigiului prin dovedirea lor, urmând ca instanţa de judecată să procedeze la obligarea părţii care va pierde procesul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de către partea adversă. Problema care se pune în discuţie este în ce măsură aceste costuri cu purtarea unui litigiu se pot recupera şi ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti (în ipoteza în care partea uită să solicite cheltuielile de judecată, ori uită să depună înscrisurile justificative ale cheltuielilor de judecată). Instanţa supremă a stabilit prin Decizia cu numărul 59 din 2017 pronunţată de către Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, care a fost publicată în cadrul Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 860 din 1 noiembrie 2017, faptul că “În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile”.

Instanţa supremă a evidenţiat faptul că – „atât timp cât, potrivit art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este partea care pierde procesul, se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată, o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de plată a cheltuielilor de judecată (de către pârât) nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor decât în limitele procesuale date de dispozițiile articolul 454 din Codul de procedură civilă”.

Cu amendamentul că orice fel de cheltuială de judecată va fi supusă analizei în ceea ce priveşte realitatea, necesitatea și caracterul ei rezonabil, indiferent dacă această analiză este realizată în cadrul litigiului principal ori în cadrul litigiului subsecvent care are ca obiect exact solicitarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu cel dintâi litigiu.