Pasiunea pentru istoria românilor şi amintirile din copilărie l-au ajutat pe un orădean să ajungă la un pas de a dezvălui unul dintre misterele Bihorului. În împrejurimile Almaşului Mic (comuna Sârbi) a găsit urmele unei cetăţi de pământ, într-o zonă împădurită şi pitorească, dar ocolită cu teamă de localnici.

Dacă şi-ar pune mintea, cu o singură vocaliză, sunt convins că Măriuca ar sparge o vază de cristal. Sau, modulându-şi vocea de soprană într-o arie tragică, i-ar face să plângă pe soldăţoii din forţele speciale. Atunci când mângâie clapele pianului, Nicolae transformă în sunete pământene muzica zeilor. Degetele sale ar trebui asigurate precum sfintele moaşte de la Vatican, pentru că binecuvântări peste om se nasc puţine şi sunt uitate repede, iar peste neamul românesc au curs multe urgii care i-au răpit vlăstare deosebite. Sunt doi tineri orădeni care stau cu aripile întinse, pregătiţi să cucerească lumea. Optimişti, frumoşi, inteligenţi şi foarte determinaţi. Şi în acelaşi timp, extrem de pesimişti faţă de viitorul lor în ţară. O ţară pe care o iubesc şi la care nu renunţă în suflet, dar pe care se pregătesc să o părăsească pentru a-şi croi un destin pe măsura talentului lor. Mărturisesc că o clipă inima mi s-a oprit de deznădejde în faţa unei dileme la care nu am găsit încă un răspuns: ne înstrăinăm cei mai buni fii şi mai avem pretenţii de supravieţuire ca neam?!

Acesta era numele atribuit savantului român Nicolae Iorga la numirea sa ca membru al Academiei degli Arcadi din Roma, în anul 1932. Păstrând tradiţia, fiecăruia, la primirea în Academie, i se atribuia un nume luat din Antichitate. Pentru Iorga l-au ales pe cel de Nestor Pilio, un bătrân înţelept, menţionat în cele mai renumite opere greceşti, despre care legenda spune că ar fi trăit trei vieţi, tot atâtea câte i-ar fi trebuit unui om să scrie vasta operă a lui Nicolae Iorga, concretizată în 1250 de titluri de cărţi, peste 25.000 de articole şi numeroase reviste sau instituţii de cultură organizate sau conduse de el. De unde această energie colosală? Pentru răspuns trebuie să apelăm la una dintre numeroasele cugetări: "Viaţa se trăieşte prin muncă". Dormea mai puţin de patru ore, avea o memorie şi o putere de judecată uluitoare, era un adevărat fenomen.

Starea clădirilor din perimetrul istoric este un minus pentru acest oraş cu pretenţii europene. Pentru actuala generaţie pare să fie o provocare mult prea mare efortul pentru conservarea zestrei culturale a Oradiei. Preşedinta Fundaţiei de Protejare a Monumentelor Istorice din judeţul Bihor, Adriana Lipoveanu, a declanşat o "luptă" împotriva acestei indiferenţe. Campania iniţiată de membrii Fundaţiei urmăreşte sensibilizarea atât a autorităţilor administraţiei publice, cât şi a cititorilor cu privire la acest subiect atât de important.

Starea clădirilor din perimetrul istoric este un minus pentru acest oraş cu pretenţii europene. Pentru actuala generaţie pare să fie o provocare mult prea mare efortul pentru conservarea zestrei culturale a Oradiei. Preşedinta Fundaţiei de Protejare a Monumentelor Istorice din judeţul Bihor, Adriana Lipoveanu, a declanşat o "luptă" împotriva acestei indiferenţe. Campania iniţiată de membrii Fundaţiei urmăreşte sensibilizarea atât a autorităţilor administraţiei publice, cât şi a cititorilor cu privire la acest subiect atât de important.

Recent s-a desfăşurat, la Constanţa, Reuniunea Naţională Istoria Medicinei cu participare internaţională - ediţia a XL-a, sub deviza (puţin enigmatică) menţionată ca titlu al acestor rânduri şi care ar putea fi completată cu "Cine-şi uită predecesorii nu merită răsplata urmaşilor", deoarece "Viitorul unui popor se construieşte în prezent prin cunoaşterea temeinică a trecutului său."

Îi vedem pe stradă, la tomberoane, la ştiri în fiecare zi. Hăituiţi şi alungaţi de peste tot precum câinii răi, fără stăpân. De ce au ajuns ţiganii noşt'i în gura autorităţilor europene? Pentru că n-au dus cu ei nimic din ce i-ar fi interesat pe aceşti străini. Nici şcoală, nici bani, nici alte bogăţii. Au pornit de-acasă doar cu speranţa-n traistă şi s-au întors cu bunuri de nepreţuit: experienţă de viaţă, învăţătură de minte şi preţuirea vetrei veşnice.

Un colecţionar seamănă cu un îndrăgostit. Ambii sunt mânaţi de pasiune, iar pasiunea nu are nevoie de motivări. Sunt prinşi în mrejele ei, prizonieri pe viaţă. În cămăruţa strâmtă în care lucrează inginerul Gheorghe Nedelcu pereţii sunt plini de hărţi, tapetaţi de sus până jos. Hărţile vechi ale Oradiei sunt la loc de cinste, unele, de pe vremea lui Sigismund Bathori şi Mihai Viteazul, altele şi mai vechi. Are hărţi din toate colţurile pământului, cu reprezentări complicate pe margini, frumos colorate, cu balauri de mare şi fiinţe fabuloase. Colecţionarul nu-şi ţine hărţile între pereţi de sticlă, ci aranjate la loc sigur, în memoria de silicon a computerului.

Peste comuna Roşia s-a aşezat, din nou, aceeaşi toamnă milenară, verde-ruginie. Peşterile din cătunul Runcu adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000 de ani, bijuterii din aur şi bronz ale unor conducători de acum 5-6.000 de ani şi cele mai frumoase cristale transparente de calcit.. La suprafaţă, însă, pământul musteşte în continuare de sudoarea oamenilor şi a vitelor muncite pe deasupra lui.

Viorile cu goarnă ale ultimului meşter din Bihor sunt făcute din măduva paltinului care cântă. Dorel Codoban este singurul lăutar din ţară care a reuşit să construiască... vioara cu două goarne. Instrumentul muzical i-a apărut întâi în vis. "Am primit un dar de la Dumnezeu. Am făcut-o exact aşa cum am visat-o, până-n cele mai mici detalii". De-a lungul timpului, vioara cu goarnă a pus hrana zilnică pe masa familiei Codoban din localitatea Lazuri de Roşia. Când cântă Dorel Codoban la higheghea cu goarnă se opreşte lumea-n loc, vaca din păscut şi câinele stă şi trage cu urechea.