Zilele trecute, Conducerea Colegiului Naţional Samuil Vulcan din Beiuş, în colaborare cu Biblioteca Municipală Constantin Pavel şi Muzeul Municipal din acelaşi oraş a organizat manifestarea culturală Săptămâna educaţiei globale (18-26 noiembrie) intitulată „Lumea depinde de noi”, în cadrul Proiectului educativ  „Lume de copil şi adolescent, la limită. Dreptul la Memorie”, finalizate (în sala festivă  arhiplină cu elevi şi profesori!) cu lansarea cărţii de teatru „Eva Heyman - O Anne Frank a Transilvaniei” de Paşcu Balaci, fost elev al liceului din Beiuş, invitat special cu această ocazie.

Manifestarea a debutat  cu proiectarea unui film documentar despre Anne Frank,  o tânără evreică din Germania, care a emigrat cu familia sa în 1933 în Olanda (1929-l943), cunoscută în întreaga lume prin scrierea Jurnalului său, descoperirea ei şi trimiterea ei spre exterminare în lagărul Bergen-Belsen. (Dicţionar enciclopedic ilustrat, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p.1338). Dacă drama Annei Frank este cunoscută în întreaga lume, mai puţin cunoscut este cazul  Evei Heyman din Oradea, deşi este la fel de cutremurător, după cum vom încerca să dovedim în cele ce urmează.

„Călăilor, vreau să trăiesc!”

Este strigătul disperat al unei fete frumoase şi inocente de numai 13 ani, pe nume Eva Heyman, a unei familii de evrei din Oradea anilor 1944, după cedarea Ardealului de nord vest Ungariei horthyste. El este şi ultimul ei strigăt, scos în lupta dramatică pe care o are cu „îngerul morţii”, dr. Iosef Mengele din lagărul de exterminare Auschwitz -Birkenau , din piesa de teatru Eva Heyman de Paşcu   Balaci. Piesa din care au citit elevele CN Samuil Vulcan din Beiuş a fost publicată în revista Familia, seria V, anul 51 (151) nr 11- 12 (560-561), noiembrie-decembrie 2015, cu titlul „Eva Heyman - O Anne Frank a Transilvaniei”, subintitulată  Călăilor, vreau să trăiesc! Subtitlul acesta  a devenit în cea de-a doua ediţie a piesei, publicată la Editura Aureo din Oradea, 2017, titlul însuşi pentru o mai mare reliefare a dramatismului vieţii acestei fetiţe din Oradea. Ca cititor al acestei piese de teatru, te gândeşti să o încadrezi în una dintre speciile genului dramatic, dacă n-a făcut-o autorul însuşi, aşa cum ne-a obişnuit în majoritatea din cele 14 piese de teatru anterioare, din care multe jucate la Teatrul Naţional Radiofonic Bucureşti, Cluj, iar altele reprezentate la teatrele din Iaşi, Oradea, Satu Mare şi Cernavodă. Încadrarea ca atare într-un gen dramatic nu este foarte uşor de făcut, deoarece în contextul variat al dramaturgiei moderne este evident interferenţa speciilor dramatice, iar Paşcu Balaci, prin creaţiile sale, se încadrează între marii creatori de teatru români, aşa cum a subliniat criticul Mircea Ghiţulescu în Istoria dramaturgiei române contemporane şi în prefaţa la volumul de teatru Cruciada, cu nu mai puţin de 7 piese de teatru, volum apărut în 2004 cu sprijinul Ministerului Culturii din România la prestigioasa Editură Cartea Românească, dar şi raportat la creaţia dramaturgului  George Bernard Shaw din literatura universală. Considerăm că, dacă ne-am referi numai la noutatea viziunii artistice, afirmaţia mea nu ar părea nimănui exagerată. Autorii moderni aduc personajele chiar şi pe cele istorice la dimensiuni umane şi confruntandu-le cu problemele lumii actuale, dintr-un punct de vedere strict contemporan. Aşa procedează de pildă, G.B.Shaw în Cezar şi Cleopatra, pentru că,  încă din prologul piesei, încearcă demitizarea personajelor, prin faptul că însuşi zeul Ra al Egiptului se adresează publicului, spunându-i că se vor minuna, văzând că oamenii trăitori cu douăzeci de veacuri în urmă erau ca şi ei. Procedeul acesta al adresării la public îl foloseşte şi Paşcu Balaci în această ultimă piesă a sa, prezentată în cadrul frumoasei activităţi intitulate Săptămâna educaţiei globale 2017, cu tema Lumea mea depinde de noi, de la CN Samuil Vulcan, organizator principal prof. de limba şi literatura română Elena Ojică.

Elevii şi elevele antrenate în acest demers istoric şi umanist au realizat un excepţional studiu asupra evreilor din Oradea, Bihor şi Beiuş, oameni harnici, intreprinzători, care au dorit şi au reuşit să creeze o lume mai bună prin ei înşişi, de la aşezarea lor în Beiuş în anul 1489 şi până în zilele noastre. Piesa lui Paşcu Balaci, fost elev al liceului beiuşan, înfăţişează în scene emoţionante drama Evei Heyman, desfăşurată intens şi neprevăzut doar pe durata a opt luni de zile, între 13 februarie 1944 (când fetiţa împlineşte 13 ani) şi 17 octombrie 1944, când, descoperită că este bolnavă de râie în infirmeria lagărului de către Iosef Mengele, aceasta este trimisă la moarte, după o luptă dramatică în care Eva este o Iudith modernă care înfruntă într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte un Holofern nazist. Piesa cuprinde 11 tablouri scurte, vivante, ce surprind atât drama Evei şi familiei ei, dar, implicit, şi drama evreilor din Oradea şi nord vestul Transilvaniei cedat prin diktatul de la Viena din august 1940. În primele 8 tablouri, acţiunea se derulează în camera Evei din Oradea, albă ca zăpada şi orientată spre miazăzi.

Primul tablou începe cu descrierea eroinei, făcută de vărul său Vasile Moldovan: „o fetiţă foarte frumoasă şi deosebit de inteligentă”… cu părul negru, moştenit de la mama sa, cu ochii mari, frumoşi de culoare închisă, dar trăsăturile feţei semănau mai mult cu ale tatălui ei, Bela Heyman, fratele mamei mele… zâmbetul care-i împodobea buzele era leit zâmbetul mătuşii ei… fizic era bine dezvoltată, avea un corp proporţionat, totuşi, mai mult plinuţ decât zvelt.” Aşadar, ca în orice incipit  expoziţonal, facem cunoştinţă, atât cu eroina însuşi, cât şi cu o parte din cei despre care Eva va povesti în Jurnalul ei intim, acesta fiind un soi de mut interlocutor credincios, fidel, căruia i se adresează mereu eroina reporter. Dramaturgul Paşcu  Balaci a găsit în chip fericit şi spectacular firul roşu care dă dinamism şi un accent deosebit de dramatic al piesei: acesta este relaţia foarte puternică între Eva Heyman şi aparatul ei de fotografiat, pentru că Eva mărturiseşte în faţa publicului (pe care îl fotografiază şi din rândurile căruia solicita a urca pe scenă un spectator spre a-i face şi ei o fotografie la împlinirea vârstei de 13 ani): Vreau să devin fotoreporter şi mare ziaristă!  Este un vis adolescentin care începe în 13 februarie 1944 cu fotografierea publicului spectator, este apoi un cumplit coşmar şi un foto-reportaj  când fotografiază chinurile la care sunt supuşi evreii din Oradea în ghetoul unde sunt maltratati şi unde  unii dintre ei se sinucid, unde sunt bătuţi cu sălbăticie la monetărie, adică la fabrica de bere Dreher spre a mărturisi unde au ascuns monedele de aur şi bijuteriile, este un gros plan fotografic când fotografiază de la mai puţin de un metro figura asasinului Iosef Mengele care vrea să o împingă spre cuptorul de încinerare, este un  tulburător aide memoire pentru ca Eva Heyman să nu fie uitată de co-naţionalii săi şi de orădenii în mijlocul cărora a trăit, dar din partea cărora nu a avut, din păcate, niciun ajutor în  perioada încarcerării ei în ghetoul de tristă amintire.

(Va urma)