Peste comuna Roşia s-a aşezat, din nou, aceeaşi toamnă milenară, verde-ruginie. Peşterile din cătunul Runcu adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000 de ani, bijuterii din aur şi bronz ale unor conducători de acum 5-6.000 de ani şi cele mai frumoase cristale transparente de calcit.. La suprafaţă, însă, pământul musteşte în continuare de sudoarea oamenilor şi a vitelor muncite pe deasupra lui.

 

 În zori, când umbrele nopţii se stingeau încet în ochiurile dolinelor seculare şi dealurile din împrejur îşi arcuiau spinarea ca nişte valuri uriaşe, un car tras de boi urca agale pe drumul de piatră ce leagă cele douăsprezece gospodării răsfirate ici-colo peste dealul Runcu. O coasă muşca, fără întreruperi, din iarba înaltă de vreo două palme.

'Mneaţa bună, baciu' Pătru! Doamne, ajută!" - zise omul din căruţă.

„Bună să-ţi fie inima şi Doamne, ajută!", răspunse bătrânul, întrerupând o clipă cântecul cuţii pe tăişul coasei.

„Da' tare devreme te-ai mai trezit."

 „Păi da, că amu, cât ţine roua zorilor, se taie iarba mai bine", spuse Petru. Apoi, înfipse iarăşi gura coasei în covorul înflorat. Frâş... frâş... frâş... Se oprea din când în când, ascuţea tăişul şi continua. În urma bătrânului Petru, otava se ofilea în brazde.

 Pe terasa unei case din lemn, pictoriţa Angela Szabo aştepta răsăritul soarelui în faţa unui ibric de cafea aburind.

„Aici, oamenii au o rânduială a lor la fel ca şi natura", începu tânăra să explice. Aşa cum ştiu că vine noaptea după zi sau iese soarele după ploaie, tot aşa ştiu să-şi  rânduiască munca, traiul şi întreaga viaţă. E drept că unii încă mai ară pământul cu plugul din lemn, seceră grâul tot cu coasa, trudesc pământul cu mâinile goale, cum s-ar spune, însă, în ciuda condiţiilor aspre, au o sănătate şi-o poftă de viaţă de invidiat. Găseşti la ei o bunătate şi-o căldură sufletească care nu pot fi date decât de instinctele curate ale unor oameni liberi. Nu-s bogaţi, dar nici nu am văzut pe vreunul hapsân după bani. Vin să-ţi dea o mână de ajutor fără să-i chemi. Sunt calmi şi pe lângă oricine treci îţi spune o vorbă bună şi te salută cu „Doamne, ajută."

Angela a renunţat definitiv la străzile asfaltate. S-a mutat în cătunul Runcu, împreună cu soţul ei, în urmă cu trei ani. Până la vârsta de 30 de ani, Angela şi Dezideriu Szabo au trăit în oraş. Ea, la Cluj, el, la Timişoara. Ea, profesoară de arte plastice, el, absolvent al Facultăţii de Mediu. Amândoi au o pasiune comună, speologia, care i-a şi unit de altfel. Paşii li s-au intersectat prima dată în peşterile din cătunul Runcu. „Când am fost prima oară aici nu m-am gândit nici o clipă că, nu peste mult timp, am să-mi ridic casă chiar în vecinătatea peşterii cu cei mai vechi paşi umani din lume".

Instinct de turmă

Soţii Szabo au renunţat la lumea urbană şi la condiţiile de la oraş nu din vreo constrângere socială, ci, pur şi simplu, au descoperit că viaţa poate fi trăită şi altfel. Şi-au găsit alte valori. Decizia a venit ca o străfulgerare. „Am avut un moment de luciditate când ne-am găsit alte valori, alte scopuri în viaţă. Ne-am dat seama că în viaţa asta mai e şi altceva. Nu-i numai serviciu şi muncă de dimineaţa până seara, iar la sfârşitul zilei constaţi că n-ai bani nici de un ceai cu prietenii. Ne-am dat seama că viaţa asta-i un bun de mare preţ. E unică şi irepetabilă. Ne-a dat-o Dumnezeu ca să fim fericiţi, nu s-o punem la dispoziţia altora sau s-o târâm după noi prin tot felul de convenţii sociale impuse de alţii. 

La oraş, toate activităţile au început să se învârtă în jurul mall-urilor. Acolo-i locul de joacă al copiilor, acolo îşi dau părinţii toate întâlnirile, acolo-şi petrec tinerii preţiosul lor timp liber. Oraşu-i bombardat cu informaţii care nu fac altceva decât să comaseze oamenii spre anumite direcţii, diabolic de bine controlate. Orăşenii nu ştiu decât ceea ce li se bagă în cap. De mici sunt învăţaţi cum să vadă realitatea. Le este întreţinut efectul de turmă. E în trend o anumită vestimentaţie, un anumit tip de maşină sau un nou model de mobilă, trebuie să ţii ritmul dacă vrei să fii acceptat de societate, altfel rişti să fii exclus chiar şi de cercul de prieteni. Ei nu văd că totu-i o manipulare grosolană. Sunt prinşi ca-n zalele unui lanţ. Numai un pic dacă ar apuca să scoată capul din acea verigă, să-şi deschidă puţintel sufletul şi-ar da seama câte e de searbădă şi fără rost viaţa pe care o duc şi... că există şi alte variante mult mai simple şi pe placul fiecăruia.  La ţară, spre exemplu, pentru că aici am ales noi să trăim, îţi descoperi şi alte simţuri pe care nu ştii că le ai la oraş din cauza presiunii timpului sub care eşti ţinut şi a stresului. Însă, după ce reuşeşti să te desprinzi, să intri în conexiune cu plantele, cu natura, apare o pace şi o linişte interioară care nu pot fi cumpărate cu toate bogăţiile din lume. Revii la starea naturală, aceea de om liber".

 

Las' că fi-o

Tânăra familie recunoaşte că nu se poate integra încă în ritmul vieţii rurale a localnicilor, dar nici să se întoarcă în stresul dat de stilul de trai urban nu vrea, sub nici o formă.

„Ferească, Dumnezeu, pentru nimic în lume nu m-aş muta înapoi la oraş. La început şi mie mi-a fost greu. Vroiam să fac totul în grabă, aşa cum fusesem deprinsă, n-aveam răbdare pentru nimic şi dacă nu terminam ceva repede, repede credeam că lucrul acela-i deja ratat. Când le auzeam pe femeile de aici strigându-mi: „De ce te grăbeşti, doamnă, lasă că fi-o", în loc să mă calmez, mă enervam şi mai tare. Este o zicală veche pe aici, însă cu timpul mi-am dat seama câtă învăţătură şi ce mare încărcătură pozitivă purtau vorbele lor. Psihologic vorbind, când exprimi „las' că fi-o", vezi lucrul deja terminat. Asta vine în momentul când nu mai eşti condiţionat de factorul timp, doar atunci poţi să priveşti lucrurile în întreaga lor desfăşurare.

Aici toate lucrurile se fac la momentul lor, aşa cum rânduieşte sfânta natură, nu după cum decide primarul sau şeful de birou sau de la scara de bloc. Aici identitatea ţi-o formezi după modul cum relaţionezi cu natura şi nu după cum te îmbraci şi după ce maşină şi câţi bani ai".

Soţii Szabo şi-au amenajat în cătunul Runcu o gospodărie în toată regula. Grădină cu solar pentru legume şi apa trasă-n casă. Au condiţii de oraş, încălzire pe centrală proprie, maşină de spălat, frigider, aragaz, iar pentru iarnă şi-au pregătit o stivă de lemne numai bune de crăpat. Autoturismul cumpărat la mâna a doua şi-l parchează, când e vremea rea, sub un măr pădureţ, la vreo 200 de metri de casă. Nu-l închid niciodată, nici nu-i nevoie. Furtul e o infracţiune încă necunoscută în cătunul Runcu.

În locuinţa tinerilor, banii şi televizorul sunt lucruri de prisos. „La televizor nu ne uităm, iar banii-s doar nişte hârtii de care te foloseşti uneori, nu-s un scop în sine", spune Dezideriu.

Cheltuieli au doar cu factura la curent şi preţul cartelei pentru telefonul mobil. În solarul din grădină au avut în această toamnă atâtea roşii şi ardei încât au dat la toţi vecinii, aceştia, la rândul lor, i-au răsplătit cu ouă, făină şi lapte.

Casa din lemn a familiei Szabo arată ca o galerie de artă. Lucrările inspirate din arta speologică contemporană împodobesc pereţii casei asemănător oarecum cu picturile rupestre din „locuinţele" subterane învecinate.

Pictoriţa Angela Szabo a câştigat cu tablourile sale câteva concursuri importante. Anul acesta, lucrarea „Explorări prin timp" a luat premiul întâi la categoria Pictură în cadrul Festivalului Naţional de Artă Speologică, SpeoArta, de la Timişoara. Lucrarea „Capricornul" a fost selectată pentru Trienala de pictură de la Oradea şi va intra în catalogul acestui eveniment. „Din păcate, în aceste vremuri, oamenii n-au bani pentru artă, abia dacă le ajung pentru mâncare. Pentru mine, pictura e o manifestare a sufletului. Pun pe pânză ceea ce vine de undeva, din interiorul meu. Se spune că frumuseţea nu-i în afară, ci este în ochii celui care priveşte."

 

Traista cu telefon

Spre miezul zilei, Gheorghina Bolojan îşi isprăvise treburile din gospodărie, vacile, adăpate, porcii, hrăniţi. Puse oala cu ciorbă încă fierbinte pe cuptorul sobei, ieşi în curte, mai aruncă o mână de grăunţe la găini, apoi îşi luă traista şi plecă peste deal cu o sapă pe umăr. „Mă duc, aci, în vecini, s-o ajut pe cumnată-mea să-şi scoată cartofii", spuse femeia.  Vecina - cumnată locuia cam la o jumătate de kilometru distanţă. Gheorghina nu alese drumul de piatră, ci o tăie drept  pe costişa din faţa casei sale, peste brazdele baciului Petre, dădu un "Doamne, ajută!" fetei şi ginerelui bătrânului care începuseră deja să adune otava-n căpiţă şi, când ajunse-n vârful dealului, se opri c-o tresărire. În traistă-i suna telefonul mobil. Povesti de-a fir în păr ce făcuse de dimineaţă şi tot ce avea de gând să făcă până la lăsarea întunericului, apoi, cu faţa numai zâmbet, închise tacticos clapa aparatului şi-l băgă înapoi în traistă. „O, bată-le să le bată, da' bune-s telefoanele astea", zise ea. Vorbise cu băiatul cel mare de la oraş şi era fericită. Copiii mi-au cerut să-l port tot timpul cu mine ca să putem vorbi ori de câte ori mă sună. La început mi-a fost oleacă greu până m-am obişnuit, da' acuma nu merg nicăieri fără telefon. Prima dată când l-am luat cu mine şi-a început să sune, aşa de tare m-am speriat că l-am aruncat cu straiţă cu tot. Am uitat de telefon, n-am ştiut ce se aude şi-am luat-o la fugă. Abia într-un târziu, când mi-am adus aminte, m-am întors şi până mi-am aflat straiţa, copiii sunaseră de vreo cinci-şase ori. M-au întrebat ei că ce-am făcut de n-am răspuns, da' nu le-am spus, că mi-a fost ruşine, am zis numa că nu l-am auzit."

Gheorghina are trei copii. Cei mari, fata şi băiatul, s-au căsătorit şi s-a stabilit fiecare la familia lui, departe de Runcu. Cea mică, Adina, care „a venit pe lume cam târziu", abia a intrat în clasa a V-a. Clasele primare le-a făcut în cătunul vecin, la doi kilometri distanţă, în casa unui localnic. „Acum, dintr-a cincea, trebuia să meargă la şcoala din comună, câte şase kilometri pe jos  în fiecare zi. M-am dus la Primărie şi-am cerut să dea un microbuz şi pentru fata mea. N-au vrut. Le-am spus că şi eu plătesc dările către stat la fel ca toţi ceilalţi părinţi şi să mă ajute măcar pentru transportul de dimineaţă. Nici n-au vrut să audă. Am venit de acolo plângând", povesteşte femeia. „Pe drum, bunul Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Marius şi pe soţia acestuia. Ei şi-au construit aici o casă de vacanţă şi vin la Runcu la fiecare sfârşit de săptămână. Această familie binecuvântată s-a oferit să-mi înscrie fetiţa în oraşul Beiuş şi s-o ţină la ei pe perioada şcolii."

Fata Gheorghinei este ultimul şcolar din Runcu. Tinerii au plecat şi şi-au întemeiat familii care-ncotro. Cei rămaşi nu s-au căsătorit. N-au avut cu cine. În cătun sunt şapte flăcăi şi nici o fată de măritat. „Eu aş vrea să se stabilească cât mai mulţi orăşeni aici la noi, da să-şi aducă şi fetele cu ei. Bărbaţi-s deja prea mulţi", e de părere Vasile, unul dintre feciorii numai bun de însurătoare.

    

Paie şi termopan

Chiar în vârful dealului Runcu, orădeanul Viorel Lascu, preşedintele Federaţiei Române de Speologie, deţine şase case pe care le-a reconstituit în stilul tradiţional al zonei. La unele le-a păstrat acoperişul din paie şi lemnul din care au fost construite, pe altele le-a ridicat din temelii. Fostul grajd al caprelor, şura şi depozitul de alimente le-a transformat în căsuţe ca din poveste. Le-a pus geamuri termopan, parchet, gresie, faianţă. A captat apă de la un izvor şi şi-a dotat locuinţele cu baie şi calorifere cu încălzire proprie. „Alimentez cu apă tot cătunul", spune el. O casă-i de 4 stele, are bucătărie ultramodernă, TV, internet şi o terasă cu geamuri largi de 2 pe 2 metri. Într-o alta, instalaţiile sanitare sunt compuse din obiecte casnice recondiţionate.Un butoi din scânduri ţine loc de boiler, covata în care se frământa pâinea ocupă locul vanei, iar chiuveta-i o albie făcută dintr-un trunchi de copac.

Anul acesta, peste 300 de turişti, dintre care aproape jumătate din străinătate au dormit în casele tradiţionale de la Runcu. La Viorel Lascu, speologii, fie ei profesionişti sau amatori, au întotdeauna prioritate. Aceştia, la rândul lor, se comportă ca nişte gazde grijulii. Ştiu exact unde-i locul fiecărui lucru şi, chiar dacă-s rupţi de oboseală după orele petrecute în peşteri, îi vezi spălând vasele, măturând ori aranjând camerele în urma turiştilor.

Viorel Lascu a ajuns la Roşia în urmă cu 20 de ani, atras de subteranele comunei. Dintre cele peste 400 de peşteri găsite până acum, 30 le-a descoperit el. I-a plăcut atât de mult zona încât în anul 2003 a cumpărat întâi o şură, apoi casa şi terenul de deasupra peşterilor Ciur Izvor şi Ciur Ponor. Acum, aproape jumătate din vechile gospodării ale cătunului sunt ale lui.

 

Locuire milenară

Preşedintele Federaţiei Române de Speologie declară că o bună parte din peşterile de la Roşia au fost folosite pentru ritualuri religioase. Pereţii cavernelor sunt decoraţi cu picturi rupestre reprezentând urşi, bizoni, cai şi lei, iar în peştera Farcu, spre exemplu, au fost găsite urme de foc şi stalagmite sub formă de falus plantate în jur ca într-un ceremonial ritualic. În Ciur Izbuc există circa 300 de urme de paşi de om, mărimea 45, 41 şi 38 ce datează de 30-40.000 de ani. "Sunt urme de paşi de bărbaţi, femei şi copii, oameni cu o înălţime de peste doi metri", spune el.  Peştera Ciur Ponor are cel mai mare râu subteran parcurs de om, iar în peştera cu Morminţi au fost descoperite scheletele unor conducători din urmă cu 5-6 mii de ani, bijuterii din aur şi bronz. Peştera Farcu are şi cele mai frumoase cristale transparente din calcit.Din descoperirile făcute până acum, reiese că această zonă are o locuire milenară. Aici a fost un culoar de circulaţie care a mers până în zona baltică. O ramură s-a deplasat spre est - sud estul Franţei", declară speologul.

Marele cărturar român Nicolae Densuşeanu susţine şi argumentează în „Dacia preistorică" faptul că marea profetesă antică Sibyla Eritree s-ar fi născut la Roşia în Depresiunea Beiuşului. De la această zonă „roşie datorită cantităţilor mari de bauxită" i s-ar trage şi numele de Sibyla Roşiana. Tot aici, renumita profetesă şi-ar fi  întocmit puternicele sale oracole, scrise pe nouă suluri de coajă de frasin cu care a plecat mai apoi în bătrâna cetate de la Roma. Profetesa Sibyla de la Roşia a ajuns renumită, temută şi respectată în întreaga lume, mai ales după celebrele întâlniri (510 î.e.n.) cu cel de-al şaselea şi ultimul rege al Romei, Tarquinius Superbus, unde prezisese mărirea şi decăderea imperiului roman, dar şi după profeţiile privind viitorul Greciei rostite la templul din Delphi, tălmăcite şi răstălmăcite de toată elita de poeţi şi filozofi eleni.

 

Comuna Roşia îşi întinde cele 7.252 de hectare pe dealurile premontane ale masivului Pădurea Craiului şi în luncile pâraielor Albioara şi Şoimuş şi ale văilor Pietrei Albe şi Pietrei Negre, pe care sunt aşezate cele două sate componente, Roşia şi Lazuri de Roşia, cu cătunele lor - Curătura, Runcuri, Teiş, Farcu, Ţarina şi Cuţii. Roşia are 2.644 de locuitori, din suprafaţa pe care localitatea o deţine revenindu-i fiecăruia aproape 3 hectare de teren şi câte o peşteră la 66 de suflete.

Situată la 90 de km de Oradea, 30 km din Beiuş, pe DJ 764. Localitatea Roşia este păstrătoarea unor bogăţii subpământene unicat în Europa, dar şi a unei sălbatice frumuseţi montane. Roşia este localitatea cu cea mai mare densitate floristică din ţară. Ocupaţiile de suprafaţă ale locuitorilor zonei sunt cultivarea terenurilor agricole şi creşterea animalelor.