Conform unei tradiției de peste trei decenii, în ultima duminică a Lunii lui Cuptor locuitorii comunei Criștioru de Jos și nu numai ei se adună la hotarul satelor Săliște de Vașcău și Poiana pentru a aduce un omagiu lui Horea, conducătorul răscoalei din 1784-1785, care a prefațat, în plan social, intrarea românilor în modernitate.

Legendele locale spun că, la întoarcere după una dintre călătoriile sale la Viena, unde a cerut drepturi pentru țăranii iobagi, eroul Horea s-ar fi odihnit lângă izvorul care azi îi poartă numele, astâmpărându-și setea cu apele acestuia. Prin urmare, transformarea Izvorului lui Horea într-un loc de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, nu numai pentru crișeni, a venit firesc, iar gesturile de recunoștință față de jertfele lui Vasile Ursu Nicola, zis Horea, tot mai evidente după o altă revoluție, și anume cea din Decembrie ’89.

Așa s-au petrecut lucrurile și duminică, 26 iulie, când câțiva membri ai  administrației locale din Criștioru de Jos – primarul Fănel Tulvan, viceprimarul Gheorghe-Călin Tulvan și consilierii Nicu-Constantin Tulvan, Mircea-Gheorghe Boie, Dănuț-Petru Micula și Ovidiu-Călin Morar – au organizat festivitatea dedicată trecerii lui Horea prin hotarul comunei menționate.

La slujba de pomenire săvârșită de preoții Ovidiu Făt și Marcel Todincă, parohi în Poiana, respectiv Săliște, au asistat câteva sute de săteni, precum și invitații obștii, printre care i-am remarcat pe m. m. (r) Tăsică Bursașiu și cpt. (r) Ștefan Horvat, reprezentanții subfilialei beiușene a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și pe plt. adj. șef (r) Daniel Jovrea, din partea Asociației „Avram Iancu” Beiuș.

După cum preciza Tăsică Bursașiu, el însuși fiu al comunei Criștioru de Jos, edilii s-au gândit la toți sătenii, inclusiv la cei bolnavi, care nu s-au putut deplasa la masa obștească pregătită cu ocazia evenimentului de la Izvorul lui Horea, acestora fiindu-le duse porții de mâncare acasă.

Cât privește legăturile lui Horea cu Bihorul în general și cu Țara Beiușului în special, acestea sunt mult mai strânse decât putem afla din lucrările istoriografice generaliste. După cum semnalam în lucrarea „Neam și Lege românească în Țara Beiușului” (apărută la Editura Buna Vestire Beiuș, în 1999, paginile 184-185), într-o depeșă a comisarului gubernial din Sebeș (din 24 noiembrie 1784) se cerea comitatului Bihorului să prindă pe soția lui Horea, despre care aflase că îndată după începerea tulburărilor se refugiase la Beiuș. Comisarul bănuia că Horea intenționa să trimită soției sale lucrurile capturate, iar dacă ar ajunge la strâmtorare, probabil că se va retrage și el la Beiuș.

Tot dintr-o scrisoare a aceluiași comisar gubernial, datată 29 noiembrie 1784, aflăm că „o ceată de răsculați cutreieră comitatul Zărand în părțile Bradului și Valea Bradului sub conducerea lui Gheorghe Crișan, care se afla în Vașcău, că tulburând acea regiune împiedică legăturile între Hălmagiu și Deva”.

Un alt document, din 24 decembrie 1784, pare să confirme intenția lui Horea de a se îndrepta spre Beius: „DI. locotenent-colonel Schultz a cutreierat cu trupa sa Munții Zărandului, unde s-ar găsi 600 de case, dar nu așezate în rând, ci împrăștiate, și întrebând de Horea și de locul unde se află, locuitorii nu i-au dat alte deslușiri decât că Horea s-a dus la Viena la Majestatea Sa Împăratul. Dar alții l-au anunțat că s-a dus pe Crișul Negru spre Beiuș și Vașcău în comitatul Bihor.

[...]

Astăzi am aflat dintr-o scrisoare a comitelui suprem al comitatului Hunedoara, dl. baron Bornemissza, că acum totul este oarecum liniștit în jurul Devei și în întreg comitatul Zărand, dar Horea cu câțiva dintre căpitanii

săi s-a dus spre comitatul Bihor, spre localitatea Beiuș, unde se află soția sa. S-a pornit pe urma lui cu o unitate militară și cu greu va putea scăpa de dragonii din regimentul Berlichingen, ce se află la Beiuș”.

Autoritățile bihorene au menținut măsurile speciale în sudul comitatului și după ce Horea și Cloșca au suferit martiriul tragerii pe roată la 23 februarie 1785. Un motiv de alarmă era plecarea la Viena, prin Beiuș, a cinci oameni din cercul Albac, dintre care trei – Nicula Petru, Trif Simion și Todea Nechita – erau adepți ai lui Horea. La 30 iulie 1785, la Sibiu, Tezaurariatul înaintează Camerei aulice pentru monetării și minerit raportul Oficiului miner superior însoțit de înștiințarea făcută de șpanul domeniului de sus, Alexius Incze, potrivit căreia, așa cum afirmă niște iobagi din Zlatna, aflați la Beiuș, cei cinci ar fi făcut „afirmații îngrijorătoare față de acei locuitori”. Probabil că răspândiseră la Beiuș zvonul că Horea nu murise, la fel cum o vor face și la Pomezeu, după cum rezultă din ancheta întreprinsă de Michael Pop, vice-judele nobililor din comitatul Bihor. Din această scrisoare (datată 31 iulie 1785) mai aflăm că Nicula Petru și Trif Simion, ambii din Râu Mare, au vorbit la Pomezeu și despre o nouă revoluție. Tot pe 31 iulie 1785 era anchetat și Luca Pop din Beiuș, pentru că povestise că a auzit de la niște moți din Vidra că Horea n-ar fi murit, în locul lui fiind executat un nepot de-al său, precum și că răscoala va reîncepe în curând.

De aici până la legendele prin care localnicii au eternizat figura și faptele lui Horea nu a mai fost decât un pas, iar aceasta a fost făcut, cu pioșenie și dragoste, de toate generațiile de trăitori din aceste străvechi ținuturi românești.