În fiecare an, cu prilejul comemorării evenimentelor din decembrie 89, se mai  strânge un maldăr de informaţii privind detalii, întâmplări, mărturii, încât  trăim deja cu iluzia că ştim tot. 

În mod normal acest amalgam anual de informaţii ar fi  produs o saturaţie în timp. Dar ceea ce menţine viu interesul, dincolo de importanţa dată de schimbarea de epocă, e ocultarea la nesfârşit a adevărurilor esenţiale. Într-un fel, aceste detalii evenimenţiale parcă sunt aduse anume că să compenseze lipsa adevărurilor fundamentale. Cu cât continuăm să ştim puţine despre responsabilii decizionali ai acelor momente, cu atât  vom şti tot mai multe despre acele clipe, prin jurnalele ale acelor zile, venite din toate sursele posibile, mai mult sau mai puţin veridice. Despre autorii loviturii de stat şi ai crimelor nu aflăm nimic peremptoriu, chiar dacă bănuielile s-au transformat deja în acuze clare. Totuşi, nu e suficientă  acuza publică, ea nu produce decât  efecte  morale  şi  acelea cam târzii. Cheia schimbării acestui ritual anual, aşteptat precum tăierea porcului sau shoppingul de sărbători, ar fi la justiţie. Doar că justiţia încă doarme pe acest subiect. Altfel, vom rămâne să producem în continuare câte-un almanah anual al revoluţiei. E adevărat că miza există şi pentru că Ion Iliescu este încă viaţă, plus că mai sunt şi alţii din echipa sa. Dacă se aşteaptă nemurirea acestui subiect prin plasarea lui în eternitatea istoriei, nu putem şti, dar ne putem întreba. Până atunci, rămânem la clasicele răspunsuri date întrebărilor revoluţiei. Cine-a tras în noi, după 22? E clar că noi, la fel cum am făcut de 25 de ani încoace, în care am tras unii în alţii, scindaţi între inerţie şi înnoire. Toate întârzierile noastre evolutive ni se trag de aici. Dincolo de aceşti 25 de ani, o concluzie se desprinde clar: dacă era mai mult revoluţie decât puci, am fi ştiut mai multe, dacă nu aproape totul. Faptul că ştim atât de puţine pe chestiunile esenţiale ne oferă cheia înţelegerii întregii stări de fapt, pentru care suntem lăsaţi, alături de celelalte sărbători ale lunii decembrie, să amestecăm an de an în ciorba tulbure şi mereu reîncălzită a aşa-zisei revoluţii.