Există în ultima perioadă o senzaţie din ce în ce mai prezentă în peisajul public potrivit căreia a-ţi cinsti înaintaşii care au făcut istorie şi a-i omagia aşa cum se cuvine trebuie făcut de asemenea manieră încât să nu superi.

 

Nimeni nu spune cu subiect şi predicat pe cine anume să nu superi, însă toată lumea înţelege că este vorba despre „celălalt” sau „ceilalţi”. În termeni imagologici, „celălalt” înseamnă cel lângă care trăieşti şi cu care convieţuieşti în acelaşi areal geografic, dar care face parte din altă comunitate etnică, religioasă sau de oricare o fi.

Lucrurile devin chiar complicate dacă faci parte din majoritate. Devine o adevărată artă modul în care faci în public manifestări care ţin bunăoară de propria ta identitate sau de momentele importante ale devenirii tale istorice. Motivul? „Celălalt” sau „ceilalţi” nu trebuie să se simtă inconfortabil, iar sensibilităţile şi trăirile lor trebuie menajate pentru ca aceştia să se simtă „acasă”. A-l face pe „celălalt” sau pe „ceilalţi” să se simtă bine este un semn de bună creştere şi trebuie în mod obligatoriu să nu abzicem de la respectul pe care trebuie să-l arătăm unii altora. Numai astfel putem trăi unii împreună cu alţii şi construi frumoase poveşti de prietenie. 

Bun. Ce facem însă cu sensibilităţile majorităţii sau cu dreptul acesteia de a-şi afişa propria identitate în mod public fără teama că ar trezi suspiciunile „celuilalt”? Majoritatea nu are nevoie să-şi afirme identitatea? Trebuie să-i fie teamă să-şi trăiască intens bucuria pentru a nu părea ostentativ şi a fi reclamată la vreun for anume că în momentele de afirmare identitară nu a clamat neapărat şi pe „celălalt”? Răspunsul este evident Nu la fiecare dintre aceste întrebări. Asta pentru că în durată lungă ar putea genera combustii interne care în momente complicate s-ar revărsa în detrimentul „celuilalt”, după cum a înăbuşi dreptul la afirmarea identităţii „celuilalt” poate conduce la acelaşi rezultat în sens invers. Este exact situaţia speculată de unii reprezentanţi ai lumii politice capabilă să treacă peste orice linie roşie pentru a obţine un Da în plus în singurele momentele importante cu adevărat pentru ei. Este vorba despre cele în care îşi dau oarecum întâlnire cu cetăţenii, constituţional şi democratic, cum altfel, o dată la patru ani.

Pentru a nu se ajunge la situaţii de acest gen trebuie spus apăsat că majoritarul, asemeni comunităţii minoritare, are dreptul la afirmarea deplină a propriei identităţii fără a se suspecta interese de alt gen. Pentru aceasta, am mai spus-o şi cu alte ocazii, este nevoie ca în terenul istoriografiei să evolueze oameni calificaţi, istoricii adică. În aceste condiţii discursul va fi unul adecvat, iar trecutul va părea prietenos, întrucât noi, cei de astăzi, nu trebuie să preluăm polemicile înaintaşilor noştri, polemici perfect încadrabile în epoca în care au trăit, dar nicidecum cadrabile cu prezentul nostru european.

Acestea fiind spuse, „celuilalt” nu are de ce să i se pară nepotrivit faptul că orădenii şi bihorenii marchează an de an ziua de 12 octombrie 1918 ca una dintre cele mai importante date ale istoriei lor. Este data la care românii din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş şi-au declarat independenţa în raport cu Ungaria, o Ungarie a anului 1918 care nu înţelegea nimic din ceea ce se întâmpla în Europa Centrală. O Ungarie care se găsea într-un teribil contratimp cu istoria şi nu este singurul caz de-a lungul timpului. Cel mai greu de înţeles din perspectiva acestui stat era cauza pentru care niciuna dintre naţiunile din centrul Europei nu mai dorea să fie parte a unei construcţii politice cu capitala la Budapesta. Aceasta rezida în primul rând în politica faţă de minorităţi dusă de Budapesta în perioada dualismului.

În aceste condiţii, în dimineaţa zilei de 12 octombrie 1918, în ciuda pericolelor la care s-a expus, Aurel Lazăr şi-a pus la dispoziţie propria locuinţă pentru o întâlnire a principalilor reprezentanţi ai românilor din Transilvania, declarând independenţa naţiunii române din Austro-Ungaria ca punct de plecare pentru ceea ce se va întâmpla la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia.

Evenimentul are o importanţă crucială pentru devenirea naţiunii române, un eveniment validat întrutotul de trecerea unui veac şi va fi, induscutabil, validat şi de aici încolo. Pentru toate acestea toţi orădenii şi bihorenii au datoria de a cunoaşte şi omagia cum se cuvine momentul, unii, din motive ce ţin de propria identitate naţională, iar alţii, din respect, aşa cum îi stă bine unui european al anului 2017 şi, de ce nu, 2018.