La 20 aprilie 1919, în urmă cu exact 95 de ani, generalul Traian Moşoiu intra în Oradea în fruntea trupelor române consfinţind astfel o realitate politică reflectată de hotărârile Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918.

Bihorul şi Oradea cunoscuseră însă o perioadă extrem de nefastă din momentul deciziei unirii părţilor crişene cu România până în 20 aprilie 1919. Elemente extremiste militare, din armata maghiară aflată în retragere, alături de unii localnici aflaţi în acelaşi areal de înţelegere a lucrurilor situat la periferia societăţii, au recurs la fapte reprobabile chiar şi pentru vremea aceea în Europa. Erau cei care se opuneau mersului înainte într-un firesc al istoriei generat de noile realităţi europene de la finele Primului Război Mondial. Din păcate, asemenea gesturi şi oameni, care nu înţeleg că istoria are întotdeauna drumul său drept, firesc, există în permanenţă în acest spaţiu denumit atât de sugestiv Mitteleuropa sau Europa Centrală şi recurg la ideologii extremiste care produc multă confuzie în rândul oamenilor, sensibili la argumente populist-electorale şi care generează o serie de evenimente situate în zona extremismului. Tocmai acesta a cauzat multă suferinţă în Oradea şi Bihor în perioada decembrie 1918 - aprilie 1919. Printre cele mai grave derapaje s-au produs în zona Beiuşului, unde elemente militare extremiste din aşa numita armată maghiară secuiască, mai târziu bolşevică maghiară, secondate sau mai bine zis completate de lideri maghiari locali au creat multă suferinţă în jurul lor. La sfârşitul lunii ianuarie 1919 armatele maghiare secuieşti şi apoi bolşevice au ocupat Beiuşul şi întreaga zonă a depresiunii Beiuşului. Întregul areal a fost supus unei represiuni extrem de dure îndreptată mai ales împotriva liderilor comunităţii româneşti care fuseseră prezenţi la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. În aceste condiţii, armatei maghiare i s-au alăturat şi unii reprezentanţi ai maghiarilor din zonă care s-au raliat acestor formaţiuni militare împotriva unor fruntaşi ai românilor din zonă. În acest fel au stat lucrurile şi în Tărcaia, bunăoară, sat majoritar maghiar. În 30 ianuarie 1919 vreo 70 de locuitori ai comunei Tărcaia s-au dus la Beiuş pentru a se pune sub comanda căpitanului Szábo şi a acţiona pentru instaurarea regimului maghiar în zonă. Aceştia au fost primiţi ca voluntari în armata secuiască şi au fost printre cei care au acţionat în direcţia desemnării românilor care urmează să fie vizaţi de represiunea armatelor secuieşti, ulterior bolşevice, maghiare ce acţionau în zonă. Mai mult, în Tărcaia s-a constituit un comandament bolşevic, condus de F. Szatmari Janos şi de fiul său care purta acelaşi nume. Acţiunile lor au fost dintre cele mai dure la adresa românilor. Astfel, în Vinerea Mare a anului 1919, 18 aprilie 1919, aceştia, împreună cu un grup de locuitori maghiari din Tărcaia, s-au deplasat la Totoreni, unde au încercat să dea foc satului pentru a-i alunga pe români de acolo. Nu au reuşit decât parţial în demersul lor, însă au arestat mai mulţi localnici pe care i-au pus să sape tranşee împotriva armatei române care înainta spre Beiuş dinspre Vaşcău. Ceea ce nu au reuşit la Totoreni au reuşit la Drăgăneşti, unde au incendiat o parte din sat. Intervenţia locuitorilor români a limitat dezastrul generat de flăcări. Acţiunile grupului din Tărcaia, alături de elemente ale armatei secuieşti, au îngrozit zona. Astfel, bunăoară, la Păntăşeşti au tăiat sânul Anei Iovan, pe care ulterior au ucis-o prin împuşcare. Pe Gavrilă Ion l-au condamnat la moarte prin împuşcare deoarece s-a opus incendierii locuinţei sale. Din fericire, acesta a scăpat din arest şi a fugit. Cel mai dur incident s-a produs la Sighiştel, unde câţiva soldaţi bolşevici maghiari însoţiţi de membri ai comunităţii maghiare din Tărcaia au declanşat un adevărat măcel. Aceştia poposiseră în Sighiştel cu scopul prinderii şi asasinării lui Toader Atanasie, liderul românilor din localitate. Soldaţii maghiari, însoţiţi de cei din Tărcaia, beţi fiind, au declanşat din greşeală o grenadă. În acel moment a urmat prăpădul la adresa românilor. Conform datelor existente, numărul morţilor s-a ridicat la peste 100 de persoane, alţi 30 fiind răniţi. Toate acestea îmbie la reflexie şi la îndemnul ca structuri extremiste de genul celor existente în Oradea şi Bihor în iarna - primăvara anului 1919 să nu mai fie niciodată capabile a angaja idei într-un teren care, din păcate, uneori acceptă astfel de ideologii politice, aflate oricum la periferia lumii civilizate, în contextul unui cotidian bulversat şi bulversant.

Gabriel Moisa