Instalarea la 21 martie 1919 la Budapesta a guvernului bolşevic Sandor Garbai-Kun Béla a schimbat definitiv pe de o parte opţiunile şi raporturile româno-maghiare, iar pe de alta, contextul imediat în care a evoluat situaţia din centrul Europei în perioada următoare.

 

În faţa tendinţelor războinice ale acestui guvern, care vizau restabilirea vechilor graniţe ale Ungariei şi „extinderea dominaţiei proletariatului pe întreg teritoriul ţării cu puterea armelor”, deci inclusiv în Transilvania, Conferinţa de Pace de la Paris a permis armatei române să înainteze spre aliniamentul Satu Mare-Oradea-Arad pentru a aduce sub administraţie românească teritorii care deciseseră ele însele prin reprezentanţii de la Alba Iulia unirea cu România.

Ulterior armata română, singura capabilă a face acest lucru din acest spaţiu, a primit misiunea de a înainta spre Budapesta şi a contribui la eliminarea regimului bolşevic de la Budapesta, care în alianţă cu cel din Rusia sovietică ameninţa să destabilizeze Europa Centrală şi nu numai. Asta în condiţiile în care, începând cu 13 aprilie 1919, trupele bolşevice ungare au declanşat atacuri pe o linie largă a frontului împotriva poziţiilor deţinute de armata română.

După câteva zile de pregătire, în dimineaţa zilei de 16 aprilie 1919, după ce pe parcursul nopţii de 15 spre 16 aprilie 1919 artileria ungară a atacat poziţiile româneşti, armata română a declanşat un contraatac pe tot frontul. Acesta era susţinut de două grupuri de armate, Grupul de Nord comandat de generalul Traian Moşoiu şi Grupul de Sud. Din componenţa Grupului de Nord, pentru eliberarea Bihorului a acţionat Divizia 6 Infanterie condusă personal de generalii Traian Moşoiu şi Ştefan Holban. Ofensiva a vizat trei direcţii principale: 1. Cărpinet-Vaşcău-Beiuş-Oradea; 2. Ciucea-Şuncuiuş-Aleşd-Oradea; 3. Avram Iancu-Salonta-Nojorid-Oradea.

Declanşată în 16 aprilie, ofensiva a fost încununată cu succes şi la 22 aprilie 1919 întreg teritoriul Bihorului a fost eliberat şi adus sub controlul administraţiei româneşti. Trebuie menţionat faptul că în toate satele româneşti armata română a fost primită cu mult entuziasm. Sosirea unităţilor româneşti în preajma Peştelui a fost văzută ca o minune. Dorinţa întâlnirii cu fraţii din România era foarte mare şi ceea ce doar auziseră legat de faptul că fac parte din acelaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă era acum verificat şi de ţăranii din Bihor. Dialogul purtat de o mamă din Lăzăreni cu propriii copii este edificator din această perspectivă:

„Sculaţi, măi, că au venit românii!

Dar cum îs mamă? - O întrebarăm noi

Cum să fie, oameni ca noi.

Cum vorbesc, am întrebat noi curioşi.

Ca şi noi! Numai că la pită ei zic pâine, la brâncă ei zic mână, iar la aiu îi zic usturoiu....încolo ca şi noi.

Doamne, fii cu ei! Am strigat noi în cor cu lacrimi de bucurie”  

În Oradea armata română a intrat în 20 aprilie 1919, în ziua de Paşte. În dimineaţa zilei de Înviere, cei din conducerea oraşului, în frunte cu primarul Rimler Karoly şi Lukács Odön, notarul principal al oraşului Oradea, au ieşit în întâmpinarea comandanţilor armatei române, români şi maghiari deopotrivă, bucuroşi că au scăpat de „dictatura proletariatului”. Primirea generalului Traian Moşoiu a fost făcută la intrarea în Oradea, la Uzina de Apă de pe Calea Clujului. Un grup de câteva maşini, în care se aflau Coriolan Pop, Sever Andru, Sever Erdeli, Iustin Ardelean, Grigore Egri şi căpitanul Halász Sándor, comandantul militar al oraşului, s-au deplasat spre Tileagd de unde în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1919 pornise convoiul care îi avea în frunte pe generalii Traian Moşoiu, Ştefan Holban şi A. Sachelarie. Întâlnirea grupului din Oradea cu maşina în care se aflau cei trei generali a avut loc între Oşorhei şi Săcădat şi a fost marcată de o imensă emoţie.

La ora 14 a zilei de 20 aprilie 1919 generalul Traian Moşoiu a intrat în clădirea Primăriei Oradea şi a preluat oficial conducerea oraşului. Momentul marchează instalarea administraţiei româneşti în oraşul de pe Crişul Repede şi introducerea lumii orădene şi bihorene în spaţiul normalităţii şi democraţiei în locul haosului şi incertitudinii generate de guvernul bolşevic de la Budapesta. Românii, maghiarii şi evreii din oraş au ales singuri, aşa cum se întâmplă de fiecare dată când sunt lăsaţi să decidă după propriile interese degrevate de grundul politic, ceea ce era mai bine pentru ei şi familiile lor. Atunci au ales România.