În timp ce noi discutam aprins, de ani buni, dacă și când sau cum ar putea începe, am început să observăm, ca atunci când ceața se ridică încet de pe culmi, că al Treilea Război Mondial se apropie, de fapt, de final. Sau, mai corect spus, se apropie de punctul lui culminant, în care va avea loc confruntarea decisivă și vom desluși cine a câștigat și cine a pierdut. Vom înțelege totodată cine va face regulile în partea rămasă din acest secol, pentru cel puțin 2-3 generații după noi.

România vulnerabilă se află chiar pe falia geopolitică și culturală dintre cele două mari sisteme rivale, cel al libertăților și cel al dictaturilor, și, dacă nu va fi inteligentă, hotărâtă și cu viziune strategică de „oameni mari”, apărându-și locul obținut cu mare șansă în interiorul lumii occidentale acum 20 de ani, poate ușor cădea în prăpastie.

De început, al Treilea Război Mondial a început de peste 16 ani, iar de terminat, se va termina probabil la începutul noului deceniu, în anii 2030. Va fi fost, în ansamblu, un război global hibrid de 20-25 de ani, adică războiul generației noastre. De care nici măcar „nu ne-am prins”, în prima lui parte. Un alt fel de război mondial, atipic să spunem, chiar dacă etapa ultimă ar putea fi la fel cum secolul XX ni le-a arătat pe precedentele două, sau chiar mai rău. Asta încă nu știm. Dacă vrem să numărăm și Războiul Rece (1945-1989), acesta de acum ar fi al patrulea război global, dar putem rămâne la numărătoarea convențională, acceptată deocamdată de istorici. Acesta este însă cel mai dificil dintre toate, pentru că vizează nu doar raporturi de forță militară sau economică, ci și cucerirea minților oamenilor insuficient pregătiți prin otrăvurile, dezinformarea și ura pompate din laboratoarele informatice ale dictaturilor orientale în democrațiile occidentale, așa cum arată documentele recente ale NATO, UE și SUA.

Finalul în sine al acestui război pe care istoricii încă nu îl etichetează ar putea fi fierbinte (război cinetic extins) sau rece (deznodământ nesângeros dar important în planul raporturilor de putere, influență și reglementare, schimbându-ne viețile pentru totdeauna), dramatic sau insidios, „instagramabil” sau paradigmatic, brusc sau lent, gradual. S-ar putea să se încheie cu o descătușare infernală de bombe, undeva în Asia, sau s-ar putea ca, așa cum nu am sesizat începutul lui, să nu realizăm cu precizie nici momentul în care se va încheia, la fel de insidios cum a început.

În secolul XX, unele imperii au pierdut bătălii interne sau externe și s-au prăbușit brusc (Imperiul Chinez în 1911, Al Doilea Reich și Austro-Ungaria în 1918, Imperiul Țarist în 1917, Imperiul Otoman în 1922, URSS în 1991), altele s-au adaptat și s-au transformat treptat în democrații liberale depline, fără să fi cunoscut înfrângeri în războaie mondiale (Marea Britanie și Franța) iar Germania/Al Treilea Reich și Japonia militaristă au combinat cele două procese, adică o înfrângere tragică în 1945 și o democratizare ulterioară de succes. Nu știm cum se va încheia actualul război global. Nu știm dacă vom vedea, simbolic, ca în manualele de istorie, o mare putere înfigându-și steagul pe clădirea politică centrală din capitala puterii rivale (probabil că nu), dar ne vom da seama, la un moment dat, că s-a terminat într-un fel sau altul iar lumea se schimbă ireversibil. Ceea ce contează este că această imensă confruntare din prezent, între Occidentul democratic liberal și axa tiraniilor orientale Rusia-China-Iran-Coreea de Nord, este în plină desfășurare și se apropie de actul final. Vor exista consecințe importante pentru învinși, așa cum a fost întotdeauna în istorie.

Marea revelație este a înțelege acum, în sfârșit, că al treilea război global a început demult, în 2008, odată cu invadarea-test a Georgiei de către Rusia lui Putin, după Summit-ul NATO de la București. Vestul nu a avut atunci aproape nicio reacție, așa cum nu a avut nici în 2014, la anexarea Crimeii. Președintele Biden a recunoscut recent această mare greșeală a administrației Obama[1].

În cartea pe care am publicat-o la Brill acum doi ani, l-am numit, în premieră, „Războiul lui Putin împotriva Occidentului”[2], o formulă preluată ulterior de mai mulți autori din vestul[3] sau estul Europei[4]. Războiul Rusia-Ucraina, început în 2014, este o expresie aparent regională, de frontieră geopolitică, a acestui mare război al sistemelor autoritare orientale împotriva sistemelor liberale occidentale.

China nu ar fi declanșat acum acest război mondial, fiind în creștere puternică pe plan global și beneficiind din plin de avantajele globalizării economice și tehnologice, având un plus de „răbdare strategică” la scara istoriei și mult mai mult timp la dispoziție decât Rusia aflată deja în declin. Dar Putin, văzând că pierde definitiv și Ucraina (ultima mare posesiune imperială a Moscovei), a apăsat pe trăgaci iar „prietenul drag” Xi Jinping nu a avut ce face și, cu jumătate de gură, a acceptat intrarea în războiul global împotriva lumii occidentale, pe care probabil l-ar fi gândit altfel, pe termen lung, dincolo de 2030.

Pentru Rusia lui Putin, probabil că a fost prea târziu, în timp ce pentru China lui Xi a fost prea devreme. Dacă SUA se vor redresa ca primă mare putere globală în mandatul Trump II și, împreună cu UE, Marea Britanie, Japonia, Israel și Australia vor respinge până la urmă ofensiva axei dictaturilor orientale Rusia-China-Iran-Coreea de Nord, cu siguranță China va pune eșecul istoric al ofensivei revizioniste pe seama greșelii și precipitării lui Putin.

A fost și este un război hibrid, care combină mijloace militare cu mijloace non-militare, printre care se regăsesc sabotajele, instrumentele de dezinformare, manipulare și atac insidios prin rețelele sociale, instrumentele economice (bazate în principal pe expansiunea gigantică a Chinei la nivel global), instrumentele tehnologice (AI, comunicare și supraveghere, spionaj industrial, spațiul cosmic, nanotehnologii), instrumentele ideologice (cultivarea urii anti-sistem a „idioților utili” ai Rusiei și Chinei din democrațiile occidentale), instrumente politico-diplomatice (BRICS+) și încercările de solidarizare a Sudului Global împotriva Occidentului etc.

Realizăm acum, după mai mult de 16 ani, cât de naiv a fost Vestul, tolerând cu pasivitate revizionismul extern și intern în etapele lui inițiale. Agresorii evidenți au rămas nepedepsiți și au prins din ce în ce mai mult curaj, organizându-se pentru atacuri tot mai sofisticate și mai dure. Relaxarea regulilor și toleranța la intoleranță a fost o mare greșeală a progresismului occidental. La ura și intoleranța revizioniștilor, trebuia răspuns ferm, prin forță, cu intoleranță. Extremiștilor din interior trebuia să li se răspundă de la început prin excludere de pe scena politică (legislație există, suficientă), iar agresorilor externi trebuia să li se răspundă prin forță militară (capacități există, suficiente) în stadiile incipiente. Israelul este, de exemplu, o democrație care s-a apărat ferm împotriva agresorilor care l-au atacat.

Acum este deja târziu. Asaltul extern și intern asupra democrațiilor liberale a atins un nivel de la care nu mai poate da înapoi de la sine. Am ajuns în acel crucial point of no return. Ca în orice război, am trecut de la forța dreptului la dreptul forței. Fie SUA și Vestul își vor apăra prin forță și salva lumea pe care au creat-o (prin diferite tipuri de măsuri de impunere a regulilor), dovedindu-se mai puternici și respingând asaltul revizionist, fie dictaturile orientale vor reuși să demoleze supremația americană și occidentală, dând naștere acelui model ipocrit al „ordinii juste, multipolare”[5]. Acest model înseamnă, în traducere din rusă, o lume fără reguli internaționale cu caracter universal, fără obligații și constrângeri pentru dictatori, discreționară, în care regimurile autoritare vor face ce vor în spațiul lor de influență, supunând indivizi fără apărare și popoare mai mici, și în care se vor restrânge treptat drepturile și libertățile specifice ordinii liberale, apoi bunăstarea individuală.

„Dezoccidentalizarea” lumii, pusă în discuție prima dată la Conferința de Securitate de la München din februarie 2019[6], în primul mandat al lui Trump, sugera în perspectivă o scădere a influenței și puterii Vestului de a decide sau menține regulile internaționale precum și soluționarea dosarelor de securitate din lume (prin dezangajarea SUA sau ineficiența intervenției occidentale), o dezintegrare treptată a aranjamentelor internaționale bazate pe reguli, un declin de autoritate al organizațiilor cu vocație universală (ONU, OMC, CIJ, CPI), a alianțelor defensive bazate pe garanțiile de securitate americane (NATO), o slăbire a influenței globale a Europei integrate (UE), dar și consecințe economice majore (de-dolarizarea economiei mondiale, declinul instituțiilor postbelice de la Bretton Woods – FMI și Banca Mondială etc.) și apariția unor formule și sisteme economice alternative sau poate chiar dominante, bazate pe ascensiunea Chinei și pe afilierea Sudului Global la sistemele non-occidentale, creșterea influenței BRICS+ (ajunsă între timp la 10 state membre și mai multe țări candidate) etc.

O parte din aceste predicții s-au validat, altele nu. Este un semn că războiul hibrid global este în plină desfășurare și nu are încă un învingător clar. Lumea occidentală rezistă asaltului revizionist, de aproape două decenii. Pare într-adevăr slăbită, epuizată și divizată de multiple dezacorduri interne, dar este încă în picioare. Vacarmul intern este însă asurzitor, pentru că toată lumea are dreptul să țipe și să se plângă în Vest de orice problemă, reală sau imaginară. Ceea ce, până la un punct, este normal. Dincolo de care rețelelor sociale trebuie să li se impună un regim responsabil al politicilor de comunicare și informare publică. Dihonia alimentată de rețelele sociale trebuia curmată demult. Cazul recent al Albaniei, care a închis TikTok pe teritoriul ei după o crimă comisă de adolescenți capturați de TikTok, este cât se poate de sugestiv. TikTok va revărsa curând în societățile noastre violență și crimă.

De partea cealaltă a baricadei, fiind complet lipsite de transparență, regimurile despotice de la Moscova și Beijing nu lasă să se vadă în afară nimic din dificultățile tot mai mari prin care trec și reprimă cu brutalitate orice opoziție politică și civică internă, dar economiștii semnalează indicatori de oboseală evidentă în economiile Rusiei și Chinei. Foarte probabil, nu doar în economii, ci și în societățile lor oprimate și supuse până la umilință. Mastodonții cu picioare de lut gâfâie, își ascund crizele și lipsurile în spatele hainelor poleite ale propagandei triumfale și speră că lumea occidentală va rămâne prima fără resurse și fără speranțe și va ceda. La urma urmei, totul este o chestiune de rezistență și de încredere din partea oamenilor. Cine rezistă mai mult în ring, în picioare, în acest război de uzură, va câștiga „la puncte”. Un knockout de o parte sau de alta este puțin probabil, dar nu exclus, așa cum a fost în 1989.

Pentru România, o țară cu mari vulnerabilități educaționale (a se vedea eșecul rușinos al campaniei de vaccinare din pandemia de Covid-19 în 2021, cu cea mai slabă rată de vaccinare din UE, apoi eșecurile repetate multianuale ale elevilor la testele PISA -deci cel mai slab învățământ din lumea dezvoltată, cu analfabetism funcțional ridicat – sau cea mai mică piață de carte din Europa -deci cei mai mulți inculți, dar și cel mai mare procent -cca 50% – de utilizatori TikTok, așadar și cei mai dezinformați și conspiraționiști dintre europeni), pierderea celui de-al Treilea Război Mondial de către Occident ar fi o catastrofă națională și ar însemna aruncarea de pe orbita democrației, securității și dezvoltării în abisul înapoierii și terorii din Russkiy Mir (lumea rusă).

Credeam doar, după fereastra de oportunitate istorică din 2004-2007 (aderările instituționale la lumea occidentală), că suntem la adăpost pentru totdeauna, dar iată că prin poziția periferică pe care o ocupăm pe hartă suntem foarte expuși războiului hibrid și suntem la un pas de prăpastie, dacă NATO și UE se dezintegrează. În plus, suntem afectați intern de o cantitate de prostie, neseriozitate și incompetență din ce în ce mai mare în societate, care vulnerabilizează de asemenea democrația din țara noastră, fiind pradă ușoară pentru pescuitul rusesc în ape tulburi.

Ca o reflectare a stării societății, nici clasa politică nu poate arăta mult mai bine, cu o treime formată din extremiști racolați din zonele grobiene ale României violente, și două treimi să zicem relativ acceptabile, dar oricum nici acestea din cale afară de luminate, de responsabile și de competente.

Opțiunea politică antioccidentală și rusofilă este cea care afectează cel mai mult suveranitatea României, așa cum s-a văzut la alegerile din 24 noiembrie. Acest pol este numit impropriu de presă „suveranist” (mai degrabă este alintat astfel), el fiind însă polul extremist, abject, violent și atâta tot. Iar zona de influență rusă în care ne-am aflat între 1945-1989 ne-a adus cea mai mizerabilă perioadă din întreaga noastră istorie, în care oamenii cu capul pe umeri din această țară nu vor să se mai întoarcă vreodată.

Vom trăi în continuare vremuri interesante. Timp de cel puțin 5-6 ani de acum înainte, Al Treilea Război Mondial, început de Putin în 2008, căruia i s-au alăturat China, Iranul și Coreea de Nord, în cea mai amenințătoare axă de după 1945 încoace, va cunoaște cele mai intense desfășurări de ostilități hibride, fără a exclude posibilitatea unei conflagrații militare. Orice derapaj al României în acești ani ne poate fi fatal. Cu cât vom ține mai aproape de nucleul euro-atlantic al lumii occidentale și cu cât vom fi mai responsabili în politica internă, cu atât șansele României de a scăpa nevătămată în acest teribil război vor crește. Dar, să fim lucizi, mergem deja pe sârmă și, în acest context volatil, nu prea mai avem plasă de siguranță sub noi.         (contributors.ro)

Valentin Naumescu