S-a mai dus un rând de alegeri şi deja rezultatele, învăţămintele şi morala scrutinului pălesc în aşteptarea spectacolului negocierilor pentru formarea viitorului guvern, ceva ce se anunţă între balet şi încleştare.
Curiozitatea care ar fi trebuit să fie stârnită de noutatea modului de a alege nu a fost suficientă pentru transformarea consultării electorale într-un eveniment. A fost doar un fapt al banalului cotidian, care se înregistrează la câte patru ani. Rata de participare la vot nu arată neapărat lehamitea şi plictisul care sunt de fiecare dată leit-motivul comentariilor post-factum. Mai curând, se poate spune că la urne au mers doar cei cu adevărat interesaţi. Cei care încă mai cred în puterea alegătorului anonim de a influenţa mersul lucrurilor şi vremurilor. Dacă marile decizii politice sunt îndeletnicirea unui club restrâns, nu e mai puţin adevărat că aceste alegeri au cristalizat un alt club, cel al alegătorilor cărora "le pasă", al acelora pentru care votul contează şi nu e un simplu exerciţiu conjunctural. Rămâne la înţelepciunea celor care au pâinea şi cuţitul cum vor şti să motiveze şi să-şi întreţină prietenia cu electorii fideli. Electori care au ales, şi de această dată, politic. Lipsa de notorietate a majorităţii candidaţilor, campaniile neîndemânatice, prestaţiile cam şcolăreşti au făcut ca votul să fie orientat evident de apartenenţa la un partid sau altul. Practic, obţinerea mandatelor parlamentare s-a făcut printr-o alegere cu ochii pe jumătate închişi, plină de îngăduinţă. Un fel de cauţionare în gri, pe care viitorii membri ai Legislativului trebuie să o onoreze cu sârg, pentru ca data viitoare să fie aleşi, în primul rând, pentru ei înşişi. Asta dacă vrem ca uninominalul să fie un succes al evoluţiei mentalităţii şi a civismului. Deocamdată, ca şi la alte alegeri, lecţia de civism a venit de la sat, dintr-o lume a alegătorilor modeşti. O înţepătură pentru prooroci, sastisiţi, suficienţi, dispreţuitori, cârcotaşi de pe margine, nemulţumiţi demonstrativi şi pentru toţi cei care pe 30 noiembrie şi-au pus picioarele la spinare şi au fugit să se perpelească la soarele de munte fără a mai face şi o oprire scurtă, dar necesară, pe la secţiile de votare, din ale căror urne a ieşit un vot care limpezeşte scena politică pentru mulţi ani de acum încolo. O stângă ce se crede mai clar definită şi mai bine poziţionată. O dreaptă împărţită. O necesară organizaţie a minorităţii naţionale celei mai numeroase. Spre deosebire de stânga previzibilă, peste drum, la dreapta, e mult mai interesant. L-am auzit pe Emil Boc proclamând victoria dreptei. Poate victoria dreptei împărţite. Fiecare a fost cu câştigul său. Şi nu este obligatoriu sau imperios ca acest câştig să se armonizeze. Dar se poate întâmpla. Acum începe obositorul dans al negocierilor pentru guvern. Nesfârşitele şi obsedantele combinaţii de trei. Poate un joc de unul singur. Asocierile sunt fatalmente limitate. Nimeni nu a luat destul încât să nu-l doară prea rău capul şi niciuna dintre posibilele întovărăşiri nu e chiar după după legile firii, dacă nu cumva cei care zoresc să guverneze vor suferi vreo pierdere bruscă de memorie, care să şteargă aminitrea păţaniilor trecutului. Mai ales a celor din istoria comună a liberalilor şi democraţilor. De fapt, au fost alegeri cu un prezumtiv câştigător îngrijorat, care nu poate face prea multe solitar şi care, inevitabil, are nevoie de preşedintele Băsescu. Un preşedinte care anul viitor va trece şi el prin furcile caudine ale alegerilor. Nu fără nelinişti. E surprinzător cum atât de multe depind de o singură persoană, care nu are cum să nu conştientizeze că, dacă va avea înţelepciunea unei alegeri inteligente, poate şi neaşteptate, aceasta i se va contabiliza favorabil în 2009. Alegerile s-au dus. Şi prima zi după este 1 decembrie, în esenţa sa, o sărbătoare a unităţii. Zi de odihnă, când cei care decid poate vor sta să cugete rece şi lucid la viitor.