Preambul… Aveam 20 de ani, eram în armată și pusesem în valiză vreo trei caiete cu încercări poetice. Să le revăd, să arunc o privire în urmă și altele în timpul ce avea să-mi scurme în suflet și-n minte. Cu dorința oarecum voalată și incertă de a răzbi în viață, de a încerca să-mi împodobesc visul: ca pe un pom în care-ar arunca cineva, poate, mai târziu, cu piatra.

Pentru că nu concepeam ca lucrurile să stea altfel, pentru cineva conștient de o anume valoare a sa, dacă are ceva de spus despre sine, lume și viață. Acolo, în armată - într-o duminică de mai - am scris o poezie intitulată ,,Către patrie” și-am expediat-o pe adresa ziarului Crişana. Mari speranțe nu aveam, dar am așteptat cu emoție vestea, prezumtiva, totuși, veste. I-am spus lui taică-meu să urmărească ziarul și, cum vede că a apărut poezia mea, să mi-l trimită la U.M. 01172, Bateria de artilerie, tunuri antitanc - Caransebeș, județul Caraș - Severin. ,,Către patrie” a apărut în Crişana, în 1968, sub girul regretatului poet și ziarist Teodor Crișan. Acesta a fost debutul meu absolut, dar de atunci și până ce aveam să fac parte eu însumi din redacția ziarului unde am debutat aveau să mai treacă alți 24 de ani. Până în 1991 am lucrat într-o fabrică din Oradea, luptând, ca să zic așa, pe două fronturi paralele, cel de-al doilea fiind, desigur, al încercării de a mă afirma în plan literar. Aceste amintiri despre activitatea de la cel mai cunoscut și cel mai longeviv cotidian din Bihor, nu stau, in corpore, sub vreun semn infailibil al seninătății, nici, cu atât mai puțin, al unui echilibru de stări, întâmplări și fapte. A fost, de fapt, o luptă acerbă nu doar cu sinele dificil și problematic, ci și cu unele atitudini ostile la adresa mea, care m-au pus, uneori, în situații-limită. Nu am ,,îmbunătățit” și nu am ,,cosmetizat” nimic, pe cât mi-a stat în putință, iar despre ,,frontul” literar subsumat acelor ani de la Crişana (vara 1991- primăvara 2004) pot spune că a fost fertil, în această perioadă publicând patru cărți (debutul editorial având loc în vara lui 1989) și, în 2000, fiind primit în Uniunea Scriitorilor din România. Scriind aceste rememorări - tocmai eu, cel perceput de mulți ca un intrus (o carte a mea se intitulează ,,Imprecizia de a fi intrus”!) și perdant prin… vocație - am vrut doar să relev, în contexte și împrejurări nu de puține ori tensionate, o atmosferă și un cumul de reacții mulate pe o idée-etalon: aceea că am fost, vreme de aproape 15 ani, parte (părticică) integrantă a unui organ de presă. Cu oameni, firi, caractere, stereotipuri moral-mentale, mentalități și tribulații dintre cele mai diverse, care m-au pus în postura de a face, uneori, ,,echilibristici” riscante. Ca scriitor, lunga privire - cu și fără mânie - aruncată în urmă, spre anii petrecuți la Crişana, s-ar putea constitui în una dintre etapele premergătoare scrierii unui roman (bildungsroman) al vieții, nu în sens egocentrist, desigur, ci cu rădăcini înfipte în socio-umanul omniprezent. Deocamdată, să aruncăm o privire în cea mai importantă carte (critica literară dixit) a subsemnatului, „Către Sing”, care a luat naștere chiar în miezul și efervescența unuia dintre anii pe care i-am trăit atunci, la Crişana: ,, Acuma știu, Sing, numele tău e chipul pe care îl ia sufletul în vremuri șubrede și bolnave,/ cu atât mai primejdioase cu cât suferința lor/ nu este cauza primejdiei, ci efectul;/ și pe urmă memoria - această floare carnivoră - (deși lihnită de foame) nu îți confundă indiferența cu o insectă/ dar vezi, răsuflarea ta nici pomeneală/ să emane aer refrigerent de Morgă, deși atâtea cuvinte/ ți-au dat ortul popii pre limbă - când tu vei citi aceste rânduri, Sing, eu voi fi pe punctul de-a da un ultimatum acestei vieți,/ iar tu, poate, vei fi uitat că moartea ne-a ținut în palme/ ca pe niște pigmei subnutriți,/ că angoasele ne-au ținut la respect/ cu toate că nu declarasem greva setei de Adevăr - Dar eu mă uitam la sufletul tău frumos/ și făcând economie de Scufița roșie/ mă întrebam pe mine însumi/vârât în locul bunicuței sub așternut:/ Pentru ce ai nasul așa de mare? / ca să miros ticăloșiile încă din fașă,/ pentru ce ai urechile așa mari ? /ca să aud și-n mormânt cântecul de lebădă al uneltitorilor,/ pentru ce ai ochii așa mijiți?/ ca să disting și-n cea mai infimă eroare/ conturul de cleștar al emoției,/ pentru ce ai gânduri așa de mari?/ ca să încapi tu în ele, Scufiță roșie,/ cu inocența ta bizară cu tot, neocomunistă mică ce ești,/ pentru ce, pentru ce, jocul de-a fericirea și de-a nefericirea se răzbună,/deși mulți ar pofti să te mângâie/ când umbli sumar travestită, SING…/ Chiar dacă ei și eu și cu toții știm/ că numele tău e chipul pe care îl ia sufletul/ în vremuri șubrede și bolnave …” (Va urma)