Prezenţa lui Adam Michnick în România a generat o răscolire a conştiinţelor morale, a vanităţilor şi resentimentelor tardive. Toată starea de gâlceavă lăsată involuntar în urma sa de marele disident polonez ne defineşte perfect. Mult mai semnificativ însă, decât comentariile ulterioare, a fost dialogul de la Ateneu, dintre Andrei Pleşu şi onorabilul oaspete. Un punct important al discuţiei a fost acela în care propovăduind iertarea faţă de foştii comunişti asupritori, inclusiv a celor care l-au închis, generalul Kiszczak şi generalul Jaruzelski fost preşedinte al Poloniei comuniste, Adam Michnick deschide calea şi spre întâlnirea noastră cu oglinda trecutului.

Cu toate că îndemnul său la iertare este universal, servit ca recomandare şi nouă, românilor, la un moment dat Adam Michnick e obligat cumva de către interlocutorul său să recunoască diferenţa de nuanţă între cele două foste regimuri comuniste. Disidentul polonez recunoaşte aportul semnificativ al preşedintelui Jaruzelski şi chiar al călăului său carceral, generalul Kiszczak, în realizarea mesei rotunde din Polonia, care a dus la o schimbare paşnică de regim. Situaţia la noi a fost diametral opusă, Ceauşescu zbiera în ultima sa teleconferinţă către generalii de la Timişoara să scoată muniţia de război: „că doar nu suntem Iisus Hristos, să întoarcem şi celălalt obraz". Diferenţa e cam mare şi cere clar o abordare diferită. Nu poţi la nesfârşit să spui doar de ce noi n-am avut un Havel sau un Michinik. Pentru simplul motiv că noi n-am avut un Jaruzelki, un Tito sau un Janos Kadar. Regimul nostru comunist a fost cel mai primitiv, mai îndepărtat chiar şi de perceptele comuniste, nemaivorbind de izolaţionismul politic ceauşist care a ţinut românii închişi într-o conservă cultivând înapoierea, a cărei prezenţă se poate resimţi şi azi. Închistarea şi strânsoarea regimului de la Bucureşti nu lăsau loc de mari disidenţe, decât cu preţul vieţii. Iar aici sunt de admirat pentru eroismul cu care şi-au dat viaţa disidenţi ca Liviu Babeş sau inginerul Gheorghe Ursu. Pe de altă parte, asta nici nu te poate face să-i învinovăţeşti pe cei care n-au fost eroi. "Eroismul trebuie să-l ceri de la tine, nu de la alţii", mai spune Adam Michnick. Ţinând cont de realitatea obiectivă dureroasă de la noi se poate face această nuanţă îngăduitoare privind palida noastră disidenţă a anilor '80, în special. Dar în acelaşi timp nici nu justifică această abstinenţă a instinctului eroic, disidenţa retroactivă, de după 1990, a multor intelectuali. Decent era să existe o surdină, dar de cele mai multe ori gălăgia anticomunistă a fost doar pretextul pentru a plăti poliţe personale foştilor privilegiaţi ai regimului, folosindu-se cadavrele morale ale unora pentru impostura morală a altora. Ce e trist dincolo de toată această discuţie e faptul că la noi nici comunismul n-a fost cât de cât suportabil, la fel cum nici capitalizarea prin furt de după 1990 nu poate fi ceva suportabil. Performanţa de-a face viaţa insuportabilă indiferent de epoci e o marcă personalizată pentru noi. Nelăsând nici măcar o cută, acel loc de mijloc care să poată pregăti iertarea şi premisele unui nou început, ne ratăm mereu startul. Cruzimea foştilor călăi blochează până şi pioasa credinţă creştină, astfel că mai degrabă îţi vine să te gândeşti la Iisus dărâmând în templu tarabele negustorilor. E adevărat că Iisus nu face doar asta. Însă e greu să fii cel iertător, când călăul se uită la tine şi spune "Da' ce, noi suntem Iisus Hristos?". La fel ar putea spune şi călăii timpului nostru, care au furat cumplit, ruinând o ţară întreagă: "Ce, noi suntem Iisus Hristos, să împărţim peşte şi pâine cu ceilalţi?". E greu, în condiţiile acestea, să ierţi.

Din această fundătură ne-ar putea scoate soluţia hâtră al lui Petre Ţuţea. "Îţi pui vreo doi ani la rând creştinismul în paranteze, loveşti, faci dreptate, după care revii." Din păcate, suntem departe de orice soluţie şi tot mai aproape de a crea, în timp, circumstanţele unei noi oprimări, cu perechea etern inseparabilă a istoriei noastre, de călăi şi victime.