Este dreptul celor care zidesc să greşească şi întotdeauna vor exista băgători de seamă care vor critica zidirea, nu vor oferi soluţii. Proiectul reamenajării Pieţei Unirii a stârnit patimi, cum era de aşteptat, dar, la o privire mai atentă, constatăm că cei mai vocali sunt grupaţi în doar două tabere distincte. La aceştia se adaugă ecologiştii de serviciu, care protestează şi când e cazul, şi când nu.

Pe de o parte, sunt specialiştii, arhitecţii care au o altă viziune asupra aspectului viitor al Pieţei Unirii şi care desfiinţează pur şi simplu orice alt proiect care nu le aparţine. În acest caz, concurenţa profesională şi invidia celui respins fiind subînţelese, dar nu acceptabile. Nu există fair play, acel mod sportiv de a primi înfrângerea cu demnitate şi a câştiga astfel respect. Nu există nicio conlucrare reală, altruism şi disponibilitate de a pune umărul creator la un proiect care poate fi îmbunătăţit. Orgoliile sunt mari, iar în unele cazuri maschează intenţii şovine - un proiect de reamenajare a propus ştergerea oricărui simbol românesc din Piaţa Unirii, iar asta nu-i împiedică acum pe foştii "abonaţi" la proiectele municipalităţii să fie vocali.

Pe de altă parte, sunt cadrele militare în rezervă provenind din fosta Garnizoană orădeană. Grupaţi în asociaţii, răspândiţi în asociaţii, militarii sunt susţinuţi şi de un segment al intelectualităţii orădene profund ataşată de valorile românismului, aşa cum îl înţeleg. Militarii au pus mână de la mână în primii ani de democraţie originală, au comandat o statuie a voievodului Mihai Viteazul şi au ridicat-o în piaţa centrală. Au făcut un gest nobil, dăruind statuia oraşului. În termeni civili se numeşte donaţie. Or, în momentul în care donezi un lucru, o casă, un palat, un monument, îl cedezi în deplina proprietate a celui care îl primeşte. Poate să facă cu el apoi orice. În cazul unui monument simbol naţional, este de la sine înţeles că nicio administraţie locală sau centrală - care reprezintă de fapt statul român - nu îşi poate permite să o distrugă. Dar o poate reamplasa, atunci când interese edilitare, estetice şi de armonizare a unui spaţiu public o impun. Statuia lui Mihai Viteazul poate sta cu cinste în orice piaţă publică din Oradea şi, în continuare, susţin că un loc potrivit pentru ea este în Centrul Civic, lângă Catedrala Ortodoxă. Însă nu ar trebui să deranjeze pe niciun român de bună credinţă dacă ar fi reamplasată în cartierul Nufărul sau Rogerius, două zone din care lipsesc monumentele de for public. Mutarea ei presupune însă oferirea de către municipalitate a unei alternative pentru Piaţa Unirii, la fel de profundă în semnificaţii româneşti, cu valoare de simbol naţional. Iar Ferdinand Întregitorul este o astfel de variantă. Lăsând patima la o parte, cel încoronat rege al României Mari la Alba Iulia are pentru românii ardeleni şi, implicit, pentru bihoreni o importanţă uriaşă. Doar propaganda comunistă l-a minimalizat şi scos pe nedrept din Istoria României, cum, de altfel, a mistificat întreaga noastră istorie. Cercetători şi istorici orădeni de calibru au exprimat, nu o dată, public, nevoia de a aduce statuia lui Ferdinand Întregitorul în centrul Oradiei, acolo unde a fost pusă în perioada interbelică.  

Pe lângă întreţinerea străzilor şi curăţenia lor, amenajarea parcărilor, înfrumuseţarea unui oraş presupune şi ridicarea unor monumente, amenjarea unor pieţe publice. Arhitectura unui oraş poate fi pusă în evidenţă prin spaţiile largi ale pieţelor. În Europa Centrală, la fel ca în oraşele italiene, spre exemplu, pieţele nu sunt mascate de perdele de copaci, de vegetaţie abundentă. Aici privirea este desfătată nu de clorofila proaspătă din verdele frunzelor, ci de arcuirea suplă a arcadelor, de dantela sculptată în piatră şi cărămidă. Peisajul citadin trebuie completat cu parcuri, cât mai multe spaţii verzi, dar nu trebuie amestecate fără nicio noimă. Spre exemplu, în faţa Teatrului de Stat se află statuia Reginei Maria şi bustul lui Szigligeti, ambele monumente, cât şi faţada Teatrului fiind mascate de acei arbuşti de tuia de care se leagă cu lanţurile ecologiştii de operetă. Întregul peisaj urban suferă evident, soluţia este la îndemână şi nu se întâmplă, din păcate, nimic.

Acest stil de a băga veşnic beţe în roate l-a exasperat la începutul domniei şi pe regele Carol I. Aproape depresiv din cauza stilului de politică, administraţie, de viaţă în general din Principatele Române Unite, tânărul rege îi scria des tatălui său, cerându-i sfatul. Crescut în stil prusac, cu respect faţă de cuvântul dat şi cu un simţ al datoriei impecabil în faţa responsabilităţilor de stat, Carol I a luptat din greu cu mentalitatea turco-fanariotă sădită în cele câteva secole de conflicte cu Orientul. I s-a părut un război mai greu decât cel de Independenţă, altfel nu pot fi explicate rândurile în care vroia să abandoneze totul: ce să facă el, îi scria tatălui, într-o ţară unde totul se mişcă lent, se construieşte greu şi se dărâmă repede. Să lupte, i-a răspuns bătrânul principe, pentru că un Hohenzolern nu renunţă niciodată. Am învăţat noi ceva?!