Hotărârea Parchetului de a reîncepe ancheta în dosarul Mineriadei din 1990 ne-a făcut să asistăm la o rememorare anticipată al celebrului 13 iunie. Filme, mărturii, interviuri și nelipsitul  Miron Cozma. 

Deși unii au încercat să arunce anatema asupra lui Băsescu (vinovatul de serviciu) privind NUP-ul dat în 2007, ne-am lămurit în cele din urmă cum președintele de atunci făcea presiune publică în 2009 pe șefa Parchetului de la acel moment, Codruța Kovesi, să urgenteze ancheta. Dar acum nu mai contează, beneficiarul acestei întârzieri este  longevivul Ion Iliescu, ceea ce ne face să fim și mai conștienți de faptul că acesta nu va fi o eternitate la dispoziția  anchetatorilor, în cazul în care procesul se va urni lent. Nu poate fi condamnat torționarul Vișinescu, care parcă e așteptat să-și dea duhul ca să-i scutească  pe judecători de o condamnare, darmite marele Ion Iliescu, încă bine ancorat în meandrele concretului.

Așa că, cunoscând slabul apetit pentru dreptate, când vine vorba de trecutul comunist și  postcomunist, nu există nicio garanție că se vor despărți apele. Ce s-a întâmplat atunci, când manevra bolşevică ce a acţionat bâtele de mineri ne-a scos de pe harta lumii civilizate pentru mulți ani, a fost prima lovitură aplicată țării cu complicitatea majorității, care îl susținea pe Ion Iliescu. Au plecat atunci din țară, definitiv, aproape o sută de mii de români, crema intelectualității, de la specialiști în calculatoare, ingineri la artiști oripilați de hidosul chip al unei  lumi care inițial crease  iluzia unui nou început. Mai apoi, Ion Iliescu i-a pus cu burta pe furat pe acoliții săi care au prădat țara în lung și-n lat. În 1991, șarpele roșu semna cu URSS un tratat care prevedea, printre altele, ca România să nu poată alege vreo alianță militară, economică  fără acordul Uniunii Sovietice. Gorbaciov afirma că, după căderea Cortinei de Fier,  România "a devenit prima ţară care s-a arătat pregătită" pentru un tratat cu URSS. În felul acesta, ne evidenția în raport cu celelalte  țări din Est, care se arătau reticente față de un acord cu Moscova. Prăbușirea colosului sovietic a ruinat planul lui Ilici, iar tratatul n-a mai fost ratificat.

Anii 90 sunt pierduți în întregime din princina lipsei de viziune și a politicilor criminale  duse de acest dinozaur comunist. România n-a intrat în NATO în 1997, alături de Ungaria, Polonia, Cehia din cauza mandatelor  roșii ostile Occidentului. Totul s-a decalat și ne-a întârziat, în mod normal trebuia să intrăm cu celelalte țări din Est în NATO și-n UE. Dar Ion Iliescu nu ne-a lovit doar direct, a avut grijă ca în bună tradiție dinastico-comunistă să ne aranjeze și prin urmașii săi politici. L-a promovat pe Năstase, care a făcut trecerea de la jaful primitiv al anilor 90 la cel sofisticat, cu rețele mafiote, evaziune, contracte și subcontracte înmănuncheate, de nu mai rămânea niciun ochi de lumină.

A urmat Victor Ponta, livrat direct de Năstase, dar și cu girul tătucului. Prin urmare, cei care îl plasează pe Ion Iliescu doar în anii 90, vorbind ca de o relicvă, se înșeală amarnic. Iliescu ne-a condus până în 2004, iar după Năstase, care a făcut un rău imens României,  încă îl avem pe Victor Ponta la putere, după trei ani de dezastru guvernamental. Iată-l, aşadar, pe matusalemicul aparatcik insinuat până în zilele de azi. Mulți se întreabă ce rost mai are acum, după 25 de ani, o condamnare? Are, chiar dacă ea va avea mai mult efecte morale. A cădea capul șarpelui roșu, chiar și-n amurg, ar însemna condamnarea definitivă a orizonturilor roșii, și la propriu, și la figurat, sub care a început democrația noastră originală.