În urmă cu 78 de ani, la 30 august 1940, după piederea Basarabiei, România primea încă o lovitură teribilă. O bună parte din Transilvania, având girul Germaniei naziste şi al Italiei fasciste, a intrat în componenţa Ungariei horthiste.

Partea de nord a Bihorului, inclusiv municipiul Oradea, cădea sub controlul Budapestei, iar sudul rămânea în cadrul României. În arealul Bihorului, noua graniţă dintre România şi Ungaria pornea de la sud-vest de Salonta spre nord-est, trecea cam la 10 km. sud de Oradea şi urma apoi linia ferată Oradea-Cluj. În partea cedată Ungariei din judeţul Bihor au rămas 305.548 locuitori, dintre care români 136.316, unguri 130.127, germani 2.101, ruşi 440, ruteni-ucraineni 485, sârbi-croaţi-sloveni 116, bulgari 198, cehoslovaci 11.062, polonezi 108, huţani 4, evrei 20.420, greci 3, albanezi 3, armeni 6, turci-tătari 13, găgăuzi 1, ţigani 3881, alţii nedeclaraţi 264.

În Bihorul cedat au început în scurt timp excesele împotriva populaţiei româneşti, mulţi fiind nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi să se refugieze în România. Printre cele mai grave acţiuni îndreptate împotriva populaţiei civile din Bihor, într-o primă fază, au fost expulzările. Numai din Roşiori au fost trimişi forţat peste graniţă peste 200 de familii, din Macea 168 familii, iar din Mihai Bravu peste 320 familii. Alungat a fost şi episcopul ortodox de Oradea Nicolae Popovici, ceea ce a creat mare emoţie în rândurile membrilor acestei comunităţi. În total au fost expulzaţi din Bihorul cedat 35.876 locuitori. Cei mai mulţi au fost în toamna anului 1940: 18.594. În 1941 numărul lor a scăzut la 6.631, pentru ca în 1942 să crească din nou la 8.258, în 1943, la 2.281, pentru ca în 1944 să mai fie expulzaţi 112 români. Dincolo de deportările în masă, destinele individuale ale celor refugiaţi sunt revelatorii pentru dimensiunea dezastrului, iar acestea au fost cutremurătoare. Aşa a fost cazul lui Ion Feher, din Tileagd, refugiat la 17 septembrie 1940, Petru Pop, în vârstă de 75 de ani, din Biharia, care a povestit cum a fost bătut pentru că a refuzat să dea cheia de la biserica ortodoxă, Vasile Cărăian, notarul comunei Otomani, care a fost ucis, sau Ioan Şandor, din Popeşti, bătut, la rândul său, înainte de a reuşi să fugă. O situaţie ingrată au avut şi oficialităţile care nu au reuşit să se refugieze înainte de intervenţia în forţă a armatei horthiste, aşa cum a fost cazul comisarului de poliţie Vasile Ionescu, din Oradea, care a fost arestat, detectivii de poliţie orădeni “Sucigan, Ilie şi Mălai, care au fost spânzuraţi” sau plutonierul jandarm Vasile Tătaru, din Diosig, căruia armata horthistă maghiară i-a luat toată agoniseala de o viaţă.

Au dispărut aproape toate instituţiile româneşti din Bihorul ocupat. Astfel, sediul Episcopiei Ortodoxe de Oradea s-a mutat la Beiuş, în timp ce Academia Teologică Ortodoxă Română a fost dusă la Caransebeş, apoi la Timişoara. De altfel, posibilitatea instruirii în limba română a dispărut aproape în totalitate. În Oradea, din cele 13 şcoli primare româneşti, începând cu anul şcolar 1940-1941 mai exista o singură secţie cu predare în limba română. În întregul sistem de educaţie secundar din Oradea existau 124 profesori în 1941. Dintre aceştia doar 4 erau români. Secţia în care tinerii români din Bihorul cedat puteau învăţa în limba română se afla la Liceul de Stat Maghiar din Oradea, unde doar 2 profesori din 37 erau români. O singură şcoală cu predare aproape exclusiv în limba română mai exista în Bihorul cedat. Era vorba despre Şcoala Normală Greco-Catolică din Oradea, însă şi aici numărul elevilor români a scăzut constant, de la 325, înscrişi în toamna anului 1940, la 87 la începutul anului şcolar 1941-1942.

Cel mai important oraş al Bihorului, Oradea, era luat, începând cu 6 septembrie 1940, în administrarea autorităţilor ungare horthiste, odată cu intrarea triumfală în oraş a regentului Horthy. Prefect al oraşului a fost numit Hlatky Endre, iar primar avocatul Soós István, bun cunoscător al limbii române şi un om echilibrat, care a dat dovadă în general de multă înţelepciune în cumplitele momente care au urmat Dictatului de la Viena. Acesta şi-a atenţionat adesea conaţionalii să nu recurgă la excese îndreptate împotriva populaţiei româneşti. Ajutor de primar a devenit Gyapay László, acesta din urmă fiind cel care făcea de fapt “treburile murdare”, fiind responsabil inclusiv de aplicarea soluţiei finale în cazul comunităţii evreieşti orădene şi din Bihorul cedat, un teritoriu în care legislaţia antievreiască din Ungaria interbelică a intrat imediat în vigoare.

Situaţia economică a părţii Bihorului controlată de Ungaria s-a deteriorat treptat, şomajul făcând ravagii în rândurile forţei de muncă existente. La puţin timp după ocuparea teritoriului şomajul ajunsese la aproape 50% din totalul populaţiei active, astfel că şi condiţiile de viaţă s-au degradat permanent.

În toată această perioadă populaţia românească din Bihorul cedat a rămas fără apărare. Una dintre puţinele instituţii care puteau interveni în favoarea lor era cea a Consulatului Român de la Oradea înfiinţat la 21 septembrie 1940. Acesta trebuia să reprezinte interesele românilor din Bihorul cedat, Satu Mare, Sălaj şi Maramureş. Primul consul a fost Gheorghe Micou, urmat de diplomatul Mihai Marina, numit la post la 9 iulie 1941. El a căutat în permanenţă să sprijine, în primul rând, populaţia românească în faţa nedreptăţilor care i se făceau de autorităţile maghiare horthiste, însă a fost un campion al implicării în salvarea evreilor de la deportarea decisă de Budapesta.

La aproape opt decenii de la aceste evenimente şi în prezentul context, naţional şi internaţional deopotrivă, credem că o uşoară stăruinţă asupra istoriei nu strică. A istoriei aşa cum a fost ea, căci, nu-i aşa, Historia magistra vitae. Pentru asta trebuie să prevenim ceea ce Paul Hazard numea o criză a conştiinţei europene în  raport cu Necunoscutul (sau Cunoscutul?) aflat dincolo de frontierele europene, azi ale Uniunii Europene, din spaţiul estic sau de oriunde ar fi el.