Nu am PC. Nici telefon mobil. Nici internet. Nici maşină de scris. Am doar un pix. Iar bunica mea, la care locuiesc, are un telefon fix. Atât. Primit pe bază că în 1940-1945 a fost refugiată. Din Ardealul de Nord...

Ca serviciu, eu am început pe şantier. Muncitor necalificat. Pe urmă am ajuns om de birou. Birocrat. Respectiv, până în 1990 am fost şi secretar de Primărie. Am fost schimbat. De noua ordine democrată. Vina mea? Ca mulţi alţii, am fost membru PCR. Dar am continuat ca merceolog la Cooperativa de consum şi mi-am încheiat ciclul muncii tot ca muncitor necalificat. Ce rotundă activitate! Cum, după împlinirea vârstei de 50 de ani, nu mai pot găsi un loc de muncă (în afară de salahor, la negru), sunt prea bătrân ca să fiu încadrat legal şi prea tânăr ca să fiu pensionat. Din ce trăiesc? Mama şi bunica. Două pensionare. Amândouă - foste refugiate. Şi din mici ciupeli la Primărie: alegeri, comisii, recensăminte etc. Noroc că sunt modest. Aici nu eu mă plâng. Încă... Se plâng (minus vârfurile piramidelor) ceilalţi, de peste 20 de milioane. Acest popor plin de sevă, care nu ştie să urască. Ştie să înjure. Ştie să iubească. Sau a ştiut. Acum nu mai are nici puterea asta. Şi atunci, vă spun vouă. Vă rog. Vă implor. Chemaţi-l măcar pe Arghezi! Şi să-i bage în temniţa ocărilor. Pe guvernanţii de azi. Şi pe cei de ieri. Şi pe cei de mâine (dacă vor fi la fel). Pentru că, dragi îngeri păzitori ai neamului românesc, atâta ne-a mai rămas: să ne răcorim şi noi, băgându-i pe dânşii la răcoare. Că nu mai avem nici os, nici cuţit. Dixit! Claudiu Liviu CREŢU