Consiliul Național al Elevilor a propus interzicerea existenței unor intrări separate în școală, destinate exclusiv profesorilor, argumentând că este o măsură discriminatorie, iar subiectul a născut, după cum era de așteptat, mai multe controverse. În loc de o dezbatere sănătoasă în care fiecare parte să explice de ce vrea într-un anume fel, au ieșit la suprafață frustrările, orgoliile rănite, copilăriile nefericite ale unor actuali adulți, iar discuția are aerul unei lupte pe care unii au luat-o mult prea personal. Elevii nu sunt egali cu profesorii, iar acest lucru este perfect normal în contextul în care vrem ca un adult pregătit intelectual să formeze un copil. Cred că nici copiii nu aspiră la o astfel de poziție pentru că sunt și ei conștienți de limitele dezvoltării lor cognitive, emoționale, intelectuale. De fapt, se schimbă sensibilitățile pe măsură ce vin noi generații.

Faptul că ei doresc să intre pe aceeași ușă pe care intră și profesorii în școală nu subminează autoritatea cadrelor didactice și nici nu îi transformă pe elevi în potențiali purtători de catalog. De vreme ce există un Statut al Elevului, cred că nu ar trebui să ni se pară o bizarerie că ei revendică anumite lucruri, ci ar fi bine să ne indice faptul că sunt conștienți de existența unui argument legal pe care ei îl pot folosi atunci când își doresc să obțină ceva. Și nu cred că îi deranjează că sunt mai multe intrări într-o școală, ci mai degrabă delimitarea de tip „pe aici nu se trece” de care se lovesc atunci când vor să aibă acces prin zona destinată profesorilor. Și dacă nu ceri la 16-17 ani și nu ai un sâmbure de rebeliune, atunci când?

Școala nu este doar despre elevi, ci și despre profesori care s-au separat și ei în două tabere, cei care îi susțin pe elevi și cei care se simt degradați profesional, intelectual dacă intră pe aceeași ușă cu elevii. Marasmul statutului cadrului didactic nu se va accentua din cauza asta, este doar un pretext de care ne agățăm ca să ne mai strigăm durerea și de data aceasta. Și este o durere justificată pentru că imaginea profesorilor este tot mai depreciată din cauza unei rele guvernări și a unor politici școlare proaste. Sunt puncte nevralgice foarte sensibile chiar și după greva din vară, iar orice discuție care ar putea plasa profesorul într-o oarecare poziție de inferioritate nu face decât să agite și mai tare spiritele.

Cu toate acestea, nu se justifică ieșirile care mustesc de egoism și frustrare din partea profesorilor. Nu ești cu nimic mai bun sau mai împlinit dacă ai exclusivitatea ușii pe care intri în școală. Elevii te admiră sau te urăsc indiferent de câte intrări sunt în școală, poate mai de luat în serios e ușa de la clasa pe care noi intrăm în fiecare zi, cu gândul nobil de a face un act educațional bun. Iar dacă am fi chiar atenți la cum sunt elevii, am vedea că sunt foarte mulți care nu ar dori să fie văzuți mereu de profesori și natural și-ar delimita o zonă a lor. Iar impedimentele de ordin tehnic-aglomerație, coate- se pot rezolva cu vorbă bună de ambele părți, iar dacă nu se poate acest lucru, există un regulament intern în fiecare școală care sancționează abaterile disciplinare.

Nu ușa este problema, ci care ne sunt sensibilitățile. Cred că cel mai bun sfat de pedagogie l-am primit în facultate, de la un profesor cu care nu am făcut cursuri de psihopedagogie: lucrurile merg bine atunci când cei de la catedră îi consideră tot oameni și pe cei din bănci. Noi să fim mai înțelepți decât copiii pe care îi educăm, nu să fim în competiție cu ei, cred că aici este cheia care deschide și închide ușa pe care intrăm în școală. (contributors.ro)

 

Roxana Rusin

NOTĂ – Autoarea este profesor de istorie.