Corupţia poate fi definită ca o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie şi de la îndatoriri şi ea presupune existenţa a cel puţin două părţi: corupătorul, adică cel care corupe, şi coruptibilul, adică cel care poate fi (şi deveni) corupt.

Corupţia este o boală cronică, adică o boală veche, cu caracter de durată, ce nu poate fi eradicată decât cu bisturiul, tăind în carne vie. Resorturile corupţiei sunt multiple şi variate, în funcţie de interesele corupătorului: înavuţire rapidă şi uşoară, dorinţa de putere şi preamărire, obţinerea unor favoruri individuale sau colective etc. Corupţia este un fel de "lanţ al slăbiciunilor" care poate să înlănţuiască în verigile lui oameni atinşi de morbul mercantilismului, partide politice, politicieni şi clientelă politică dornică să parvină şi să obţină sinecuri (slujbe bine plătite fără a avea niciun merit în a le obţine) în structurile statului. Partidele politice care alternează la putere nu sunt în realitate decât nişte grupuri de persoane având fiecare nu partizani, ci clientelă politică.

Lupta politică se dă cu ajutorul clientelei electorale, iar când unul dintre partide ajunge la putere, pentru a-şi satisface clientela care l-a spijinit în campania electorală, trece la schimbarea administraţiei, de la prefecţi, secretari de stat în ministere, şefi de instituţii, de servicii etc.

Cu aşa parlamente se fac legi peste legi, cu aşa administraţie se aplică legile, iar justiţia este şi ea supusă capriciilor partidului ajuns la guvernare. Nu este, însă, mai puţin adevărat că paleta şi volumul actelor şi faptelor de corupţie a atins un nivel atât de ridicat încât justiţia abia mai poate face faţă, fiind sufocată de amploarea acestora în ultimii ani.

Fără partide politice, democraţia nu poate însă funcţiona, fiind astfel un rău necesar, ele având rolul de a organiza alegerea prin vot a organelor de conducere ale ţării. Pentru a-şi îndeplini rolul au nevoie de mulţi bani, pe care nu-i pot obţine prin mijloace proprii, fiind nevoite să apeleze la ajutoare exterioare care, de regulă, iau forma unor sponsorizări acordate de diferite persoane fizice şi juridice, care nu le acordă, însă, în mod dezinteresat aşteptând "contra servicii" atunci când partidul, respectiv ajunge la putere (câştigarea unor licitaţii, contracte avantajoase cu statul, tarife mai mici la energie, gaze şi alte facilităţi financiare) ceea ce duce la perpetuarea corupţiei, la transmiterea ei din generaţie în generaţie de-a lungul vremii, devenind eternă şi indispensabilă partidelor politice, care nu dispun de mijloace necesare pentru a se susţine singure, cheltuielile lor fiind enorme, atât în afara, cât şi în timpul campaniilor electorale, iar cotizaţiile şi sumele primite de la buget nu acoperă nici pe departe aceste cheltuieli.

Şi iată că, vrând-nevrând, partidele politice sunt nevoite (fără excepţie) să apeleze la "surse atrase" de la persoane deloc altruiste, dezinteresate, acestea nefiind dispuse să-şi rişte banii, fără ca aceştia să se reîntoarcă la ei cu vârf şi îndesat.

Dar partidele politice ajunse la putere trebuie să-şi achite "obligaţiile" şi faţă de clientela politică şi electorală, adică cea care, sub diferite forme le-a susţinut în campania electorală. O întrebare firească, pe care şi-o pune omul de rând este: "De ce partidele politice şi guvernele lor au închis ochii la jaful fără seamăn, la care a fost supusă ţara prin aşa-zisa "privatizare", când întreaga industrie a fost vândută la preţuri de nimic unor samsari, care numai din fierul rezultat din demolări au obţinut sume de zeci şi sute de ori mai mari decât cele plătite de ei statului român, fără să mai vorbim de sumele imense obţinute din afacerile imobiliare cu terenurile respective?! De ce şi astăzi partidele politice şi guvernele lor închid ochii la jaful la care sunt supuse bogăţiile solului şi subsolului?! Oare nu tot pentru banii cu care sunt mituiţi cei care au obligaţia legală (şi morală) să apere economia românească de dezastru?! Şi poporul de mizerie şi sărăcie?!

Şi atunci ne întrebăm: sunt mai buni, mai cinstiţi, mai corecţi, mai morali, mai demni unii decât alţii?! În mod sigur, nu! Toţi sunt o apă şi-un pământ, toţi trebuie să răspundă la fel în faţa legii, fără nicio excepţie!

Pentru aceasta este, însă, nevoie de o justiţie independentă în fapt şi nu formal, ceea ce nu se va întâmpla atâta timp cât judecătorii şi procurorii sunt numiţi în funcţii şi nu le ocupă pe bază de concurs sau examen profesional şi pe bază de teste psihologice.