Regii îşi iubesc bufonii, le respectă dreptul de a spune adevărul, chiar şi poantele stupide sau minciunile.

Dacă Bufonul Vadim era coleg de Senat cu un monarhist autentic, nu cu  uselistul C.P. Tăriceanu, era mai uman tratat în clipa morţii de "coledgi" din "Casa Poporului", cel mai mare Teatru Naţional din România, cu cele mai scurte zile de lucru din lume. Din nefericire, Vadim, Bufonul Naţional, a jucat într-un teatru, o ţară, cu o democraţie şi o libertate haotice, într-un Parlament cu o cultură mediocră, cu inşi lipsiti de morală şi educaţie estetică,  care n-au aflat încă, în secolul XXI, că ironia, caricatura scrisă sau verbală,  ţin de spiritul liber, de liberalismul culturii, de capacitatea de detaşare superioară a omului în faţa spectacolului de teatru sau al vieţii, că tarele şi calităţile personajelor urcate pe scenă sunt o convenţie a creaţiei, că viaţa este un teatru, că toţi suntem actori în clipa în care păşim în viaţă: "Noi când venim pe lume plângem pentru că intrăm pe această mare scenă de bufoni. Ne şade bine tichiuţa asta!" (Regele Lear).

Senatorul Vadim, actorul "politic" Corneliu Vadim Tudor era un om de multă cultură, era ludic, fanfaron, flămând de aplauze, poltron, sincer şi ipocrit, fidel şi infidel, generos şi cărpănos, capabil de orice faptă bună sau ticăloasă, precum un Mare Bufon creat din reţetarul etern al Bucătăriei Umane: "Omnia meia mecum porte". Azi,  după ce l-au îngropat, cei care-l aplaudau şi  priveau cu desfătare spectacolul "Tribunului", i-au spus "Excrementul zilei", mizerabila laşitate şi cameleonism de "corectitudine politică". Tot ei vor fi sincer şocaţi când vor primi o lovitură meritată în plexul "conştiinţei" aflând că Vadim, Bufonul, a murit sărac, că n-a furat precum ei, cei care i-au refuzat "onoarea" meritată după trei legislaturi (şi una europarlamentară), să-i fie expus trupul la Senat, pe scena pe care alături de ei a jucat în Marea Comedie numită "Interesul Naţional".  Dintr-o mizeră  gelozie de ratimg şi o imbecilă "corectitudine politică", cameleonul USL C.P. Tăriceanu, "bărbatul" care şi-a schimbat soţiile în speranţa unei erecţii mai certe, măcar cât durează efemera funcţie de preşedinte al Senatului, a sperat să poată "ascunde" cadavrul Bufonului devenind în premieră mondială primul gropar cu papion. Nu ştia "monarhistul", sau ştia dar i-a fost frică, că bufonii şi actorii sunt iubiţi de Rege şi de Popor. Gest firesc, în logica invidiei politice şi teatrale, pentru că acest "Excrement al zilei", putea  ajunge, ales de noi, ceilalţi bufoni, Preşedintele României în anul 2000. Viaţa, Teatrul Vieţii, ne obligă să constatăm azi cu uimire, că Bufonul Vadim nu era precum majoritatea politicienilor, adică hoţ, că nu fura precum  coledgii, că în lupta pentru puterea  politică Vadim juca liber, de amorul artei retorice, descoperit precum un actor, că nu râvnea decât la vanitatea şi aplauzele atât de iubite şi râvnite de toţi actorii, greşeală de neiertat într-o junglă precum lupta politică şi "culturală" din cel mai mare Teatru Naţional, Parlamentul României.

A fost un patriot de paradă precum noi toţi. Douăzeci de ani a urlat pentru ieşirea UDMR-ului de la guvernare, dar în clipa când primul ministru Tăriceanu încropise în Parlament un cvorum pentru aprobarea "Legii autonomiei culturale a minorităţilor" şi avea nevoie de voturile peremiştilor, dându-i "intransingentului" Vadim un sediu de lux în Cartierul Primăverii, Bufonul, vesel, a votat în favoarea UDMR-ului.

Ioan IEREMIA Bufon