Despre „actualitatea lui Caragiale” s-a tot scris. Ideea a devenit deja un loc comun al zilelor noastre, un semn clar că nimic nu s-a schimbat. De ce aș relua această idee, când îmi vine să scriu tot mai rar? Simt că nimeni nu mai ascultă pe nimeni (cât despre citit, nici atât!), iar argumentele chiar nu mai contează. Totuși, asta e prea de tot! Un profund sentiment de dezgust mă îndeamnă să leg aceste rânduri. E oare posibil un nou 10 august 2018 – pentru că mârlănia de acum e perfect egală cu cele puse atunci la cale de Dragnea & comp? E chiar necesar aș spune eu.

Cum poate ajunge Parlamentul României să legifereze în interesul unei singure persoane, fie aceasta chiar și președintele în funcție?! Ce face clasa politică, creează noi privilegii, face din Klaus Iohannis un super-cetățean, un român care, în ciuda Constituției, se vrea mai presus decât ceilalți?! Cum să accepte PNL să-l vâre pe președinte, prin ușa din dos, tocmai în senat și de ce PSD s-ar face părtaș la această nouă mojicie a lui Iohannis?

Cred că liberalii s-au pus, din nou, în situația în care oricărui membru din partid ar trebui să-i fie rușine de acest statut. Cum să susții, după 20 de ani, aceleași argumente cu care atunci Iliescu s-a uns senator (Assus abyssum invocat!) și să vrei, în același timp, să creadă cineva că PNL e anti-PSD?! Vorba lui Crin Antonescu: „Cât de idioți își cred votanții?” (n. a. cei din conducerea PNL).

Ce fel de țară, ce fel de clan, ce fel de politici publice sunt acelea care răsplătesc aroganța și indiferența unui președinte cu un mandat de senator?! Prin comparație, Iliescu a fost cel puțin „un președinte jucător”.

PNL e un partid confiscat, îngenunchiat înaintea lui Klaus Iohannis. E de-a dreptul penibil că, printre liderii liberali, nu s-a găsit nimeni să-i spună regelui-președinte: „Majestate, aiasta nu se poate”! Se vede acum, foarte clar, că președintele e cel care i-a „băgat” pe liberali la guvernare (poate chiar împotriva interesului lor). Iar acum aceștia, ca niște slugoi ce-i sunt, trebuie să-i deconteze lui Iohannis, pe „persoană fizică”, favorul. Și se mai vede, la fel de bine, că partidul e condus de la Cotroceni, că generalul Ciucă e un fel de „ordonanță prezidențială” și, de la el în jos, sunt toți niște crâpe care tac, urmărindu-și propriile interese.

O întrebare, de un bun simț „constituțional” elementar, se impune: Cum va fi președintele candidat echidistant în campania electorală? Cred că e evident, pentru oricine mai vrea să vadă, că, în aceste condiții, șeful statului nu poate arbitra și nicidecum garanta corectitudinea procesului electoral. Altfel spus, când a pus la cale această „strălucită” manevră politică, Klaus Iohannis a abdicat de la atribuțiunile pe care și le-a asumat o dată cu funcția de președinte al României.

Sancțiunea, lecția cea mai usturătoare, ar trebui să vină din partea electoratului și vorba președintelui Ciucă – ăla care pare să fi fost păcălit că, datorită „locomotivei” Iohannis, PNL ar putea mușca ceva din cele șase milioane de voturi care l-au dus la Cotroceni: „Românii dacă îl vor alege, va face parte din viitorul Parlament sau nu”. Datorită „înțeleptei politici a celui mai iubit conducător”, să nu ajungă cumva liberalii la vorba lui Simion (AUR), să nu facă pragul!

Cât de lacom după măriri ori cât de lipsit de cel mai elementar simț ar ridicolului trebuie să fii pentru ca, după ce ai emis pretenții la funcția de secretar-general al NATO, să recurgi la asemenea tertipuri pentru un loc în Senat, fie el (mai încolo, doar cu voia PSD) și locul celui de-al doilea om în stat?!

Uite așa ne întoarcem iar la clasici, descoperind că, în 20 de ani nu s-a schimbat nimic, că de zece ani Agamiță Dandanache ne este președinte și-ar mai rămâne peste „coledzi”, nu se dezminte: „Așa e, puicușorule, c-am întors-o cu politica. Aud? Țe era de făcut? Altminteri dacă nu-mi dădea prin gând asta, nu m-aledzeam... și nu merdzea deloc, neicușorule; fă-ți idee! Familia mea de la patuzsopt și eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca rumânul imparțial... și să remâi fără coledzi!”