Acum câţiva ani, Marian Iancu a încercat să vândă rafinaria - problemă a industriei petroliere româneşti, RAFO, către un grup rusesc. AVAS, condusă atunci de Răzvan Orăşanu, i-a blocat tranzacţia de vreo 60 milioane de euro suficient timp cât să fi putut scoate din minţi şi pe cel mai calm om de pe Pământ.

Nu discutam aici cât de intemeiate erau motivele blocajului, dar merită remarcat faptul că Marian Iancu a vorbit atunci despre un abuz al autorităţilor scurt, aproape neobservabil. N-a ridicat tonul în presă şi nu s-a martirizat pentru că i s-ar face o nedreptate. Astăzi, Iancu se poartă cu totul altfel într-o industrie infinit mai puţin dificilă decât cea a petrolului. Aduce acuze grave celor de la FRF şi anunţă limpede că se va retrage scârbit de ceea ce i se întâmplă.

Totuşi, un om care a dat şpagă pentru a-şi vedea interesele împlinite, nu se retrage dintr-o afacere dezamăgit de partenerii săi. Sau un om care nu a dat şpagă pentru a-şi vedea interesele împlinite, dar care se foloseşte de această acuză pentru a-şi lovi partenerii de afaceri nu este genul de om care să se retragă scârbit dintr-o afacere. Pur şi simplu, atitudinile măreţe şi aceste situaţii nu sunt compatibile. Mai mult, nimic din acţiunile sale trecute nu arată că Marian Iancu ar putea să facă un gest de frond atât de prostesc şi de neprofitabil.

Iancu nu va pleca de la Timişoara pentru că este, înainte de toate, un om de afaceri. El a făcut nişte investiţii acolo, în stadion, în lotul de jucători şi a reuşit o chestiune în privinţa căreia puţini patroni obţin succes. A crescut cota fotbaliştilor săi până la nivelul la care poate spune că face tranzacţii premium pentru Liga I când vinde un fotbalist. De asemenea, Timişoara a reuşit să intre în Europa fotbalistică prin performanţele sezonului trecut. Nimeni nu închide o asemenea afacere. Nimeni. Cel mult, o vinde pe bani buni.