Motto: "Să dojenesc pe altul pentru propriile mele greşeli nu mi se pare mai nepotrivit decât să mă dojenesc pe mine pentru greşelile altuia, cum o fac deseori". (Montaigne, Aforisme; I; 26; 165)

Veneam dintr-o ţară nordică, unde oameni care nu ştiu să înjure şi să facă băşcălie au transformat sărăcia în bogăţie, civilizaţie şi cultură. Toată lumea vrea să lucreze (băştinaşii), toată lumea vrea să înveţe, dar mai ales indiferent ce ar fi, toată lumea este relaxată, amabilă şi zâmbitoare.

Ce plăcere să fii întâmpinat prieteneşte, cu un zâmbet, de către orice om care îl soliciţi, îl întrebi... şi să ţi se ofere mai mult decât soliciţi, uneori jenându-te tu de solicitudinea celui la care ai apelat. O asemenea zi face cât o lungă vacanţă, simţi cum îţi întineresc coronarele. Dar zilele trec şi trebuie să te întorci acasă. Aveam bilete de întors Copenhaga-Bucureşti, Bucureşti-Oradea, cumpărate înainte de plecare. Ajung la Bucureşti pe la ora 15.15. Liniştit aştept bagajul şi-mi fac planul cum îmi voi petrece timpul până la zborul meu de la 20 şi... îmi cumpăr nişte fructe şi, mişcându-mă alene, îmi caut un loc retras unde să citesc în linişte, când, aruncându-mi ochii pe ecrane, văd că am un alt zbor la ora 17.00. Era deja trecut de 16.00. Mă orientez rapid, văd agenţia Tarom şi mă îndrept glonţ acolo. Salvam patru ore de stat incomod şi oboseala mai ales. Ajunge înaintea mea un englez care dorea o informaţie. Funcţionara, cam de 35 de ani, cu o mimică de castravete murat, aproape ţipă pe un ton răstit şi rejectiv: "Aici nu este ghişeu de informaţii, căutaţi în altă parte!" Oriunde în lume omul ar fi fost lăsat să-şi termine vorba, apoi zâmbind cu amabilitate i s-ar fi spus: "Ghişeul de informaţii este vizavi, în spatele dumneavoastră. Vă rog să vă adresaţi acolo". Şocat mi-am dat seama că am ajuns acasă. Stau câteva clipe să-i studiez mimica şi gestica. Între timp la acelaşi ghişeu apare un om cărunt, de vârsta pensionării. Afişa cea mai plictisită şi sictirită mutră din lume. Mă adresez totuşi lui. "Mda!" Se uită pe hârtiile mele, apoi minute în şir în calculator, el în calculator, eu la ceas, realizând că în ritmul lui pot pierde avionul. Îmi cere o sumă de bani pe care ştiam că nu trebuie să o plătesc (mărimea diferenţei), dar nu-mi pasă, vreau să evit oboseala. Omul se mişcă cu viteza cu care cresc plantele. Îi spun că aş putea pierde zborul. "Asta-i problema dumneavoastră", îmi spune. Înghit mitocănia şi reuşesc să mă abţin să nu explodez. În fine, ajung la ghişeul scanării bagajelor de mână şi a controlului corporal. Şirul este lung. Stau la coadă. Când mai era doar o persoană în faţa mea, funcţionarul care prelua bagajele de mână se întoarce brusc, se duce la un coleg de al lui care se uita în tavan plictisit şi încep să povestească, să râdă în hohote, probabil îşi spuneau bancuri, iar lumea fierbea la coadă. La un moment dat, cel din faţa mea, cu doi copii mici, mergând în Spania (avusesem şi noi timp de discuţii), la fel de în criză de timp ca şi mine, îl strigă pe angajatul Bulă să vină să ne dea drumul. "Vedeţi-vă de treabă şi veniţi la timp la aeroport!" Fără comentarii! Ajung totuşi în autobuzul care ne duce la avion şi opreşte lângă acesta. Şoferul, prin geamul lăsat jos, dă unui om nişte hârtii. Acesta se duce la avion şi, după un timp, vociferând, dându-i şoferului hârtiile înapoi. Apoi vine o altă persoană care ia hârtiile şi le duce iar la avion. Afară erau peste 30 de grade. Toate geamurile autobuzului erau închise. Sardelele din autobuz fierbeau în propria sudoare. De cabina şoferului ne despărţea un geam protector lat cât autobuzul. Alături, un grup de evrei care veneau la Felix. La un moment dat, după minute fără sfârşit, un bătrân din grup dă semne că va leşina. Ghida bate cu disperare în geamul protector al autobuzului. Şoferul se uită plictisit şi scârbit la noi, apoi, după alte lovituri repetate în geam, deschide uşile autobuzului, cu interdicţia de a coborî. Apoi, ajungem în avionul care cine ştie de când se cocea în soare. Înăuntru cuptor. Am ieşit din unul, am intrat în altul. Nu pornise motoarele, nu aveam aer condiţionat. Şi aşteptăm! Şi aşteptăm! Într-o jumătate de oră nu ne spune nimeni nimic, iat pe dedesubt nu mai aveam nimic uscat. Sudoarea curgea în valuri. Toată lumea din avion privea pierdută, înfocată şi gândea cea ce credeţi că gândea. Lângă mine, un bărbat evreu, adult, se uita doar în tavanul avionului. Nu ştiu la ce se ruga, sau ce gândea ajuns în România, dar îmi închipui. Dar ajung acasă. A doua zi dimineaţa somnul îmi este mai lung. Când mă trezesc constat că risc să nu mai pot rezolva cea ce stabilisem de mult la propriul meu cabinet de pe str. N. Jiga. Afară ploua bine, dar din grabă uit să-mi iau umbrela. Ajung la adresă, dar intrarea spre poarta mea este ocupată de o maşină străină. În civilizaţia românească o păţesc des. Pe stradă a apărut o restricţie cu staţionarea permisă doar pe partea cu numere impare, o decizie administrativă cu jumătate de logică, dar asta este o altă problemă. Plouă intens. Opresc maşina aproape de poarta mea, las cheile în butuc şi uşa deschisă pentru a se vedea că nu staţionez şi fug în barul de alături unde de obicei intră "civilizaţii" care îmi blochează intrarea. Prin ploaie fac 10-15 m în câteva secunde. În barul cu 2 persoane, o tânără şleampătă, părând a fi cumpărată de la piaţa de vechituri, stătea cu trei pungi de plastic cu cumpărături pe masă sugând cu încrâncenare un pai băgat în ceva lichid maroniu. Pe un ton poruncitor, dar nu jignitor, i-am cerut să elibereze imediat poarta. A sărit efectiv de pe scaun. Totul a durat mai puţin de un minut. Ies afară şi văd maşina poliţiei rutiere parcată aproape vizavi de a mea, din care cobora deja un agent. Vine şi îmi cere B.I. Îi explic în ploaie situaţia, îi arăt cine este de vină, dar nu îl interesează. Vinovata pleacă fără a fi întrebată, deşi încălcase regulamentul parcând pe o intrare în curte. Agentul cu privirea ceţoasă şi mintea năclăită nu vrea decât să mă penalizeze. Explodez şi înjur. Acest agent nu realiza că în felul acesta nu doar el, dar şi instituţia este văzută ca injustă şi generatoare de nedreptăţi, că oricine nu spune "ăla" ci "aia", că îşi pune indirect colegii în situaţia de a fi înjuraţi şi urâţi. De altfel, acest tip de agent Bulă face ca toată populaţia lumii să urască într-un fel sau altul poliţia. Îmi ia două puncte. Îmi rezolv problema pentru care venisem şi plec acasă. Ploua cu găleata. Acasă, deşi am pus pe un stâlp rugămintea "Nu parcaţi!", nu pot parca lângă casă, nu pot parca pe strada mea, era toată ocupată, parchez pe o altă stradă şi mă întorc prin ploaie, deja ud complet. Fierbeam. Nu trecuseră 20 de ore de când mă întorsesem în iubita mea ţară. O clipă mă colindă gândul că putusem pleca din ţară în tinereţe şi atunci alta îmi era cariera şi viaţa. Nu trebuia să fug, nu trebuia să cer, trebuia doar să spun da. Dar imediat îmi revin, concluzia este veche, decât să-mi trădez principiile, am preferat să-mi înfrunt destinul de român. Plata înfruntării este altă poveste. Revin la cele mai puţin de 20 de ore de când mă întorsesem în ţară. Venisem dintr-o lume normală într-o lume bolnavă. Este adevărat că peştele de la cap se împute. Dar putreziciunea a ajuns deja la coadă. Toţi acei oameni cu care avusesem de a face în afara normalităţii erau oameni de rând. Eu nu eram o excepţie. Oricine poate păţi şi a păţit ca mine, poate nu de 6 ori în 20 de ore, dar nu e străină nimănui, nici unui român, această atmosferă bolnavă. Atunci întreb eu are cineva dreptul de a înjura decidenţii sociali, fără a se analiza pe sine? Câţi dintre noi, la locul de muncă, se comportă bolnav, ca cei arătaţi mai sus, fără a conştientiza? Ce lasăm copiilor noştri? O societate bolnavă? Dacă în societatea asta îi creştem, această societate o vor perpetua. Nu există nici o altă soluţie (pe capul peştelui şi organizarea societăţii nu vă bazaţi, scuipaţi şi treceţi mai departe!) decât ca fiecare la locul lui să normalizeze  atmosfera, să nu fie indiferent, să reacţioneze la prostie, mitocănie şi perversitate, să încerce să facă curat în jurul lui. Nu există şansă de sus în jos. Singura şansă este de jos în sus. Dar întâi trebuie că conştientizăm, apoi să ne analizăm fiecare pe sine şi la urmă să ne responsabilizăm.