"Domnului Gavril Cornuțiu, de la profesorul filolog la medicul psihiatru, cu prețuire pentru editorialele de cultură și educație politică din Crișana, ziarul meu de-o viață întreagă."

O doctoriță pensionară îmi spunea că citește în fiecare zi la ceaiul de dimineață ziarul Crișana, fiindcă-i plac articolele semnate de Gavril Cornuțiu. Alții probabil lecturează presa în locul rugăciunii de dimineață. Personal îl invidiez prietenește pe doctorul Cornuțiu pentru felul cum înțelege și știe să fie de folos publicului cititor.

Evenimentele politice uluitoare din ultima vreme m-au făcut să-mi iau casa de amintiri în spinare și să fac publice câteva gânduri care ar putea fi de folos și să-i dumirească pe mulți dintre binevoitorii cititori. Scena politică românească e plină de actori bezmetici, dezorientați în jungla postcomunistă sau a capitalismului de cumetrie. Am mai spus-o și repet: nu cuvintele sunt de vină, ci oamenii needucați sau cu diplome fabricate, care n-au învățat suficientă carte sau n-au fost învățați.

Psihologii și psihiatrii descoperă sensuri mafiote și în limbajul corpului, al mimicii și pantonimicii îmbogățiților peste noapte și profitori ai "vidului legislativ", spun analiștii, eu aș zice ai bramburelii legislative și lipsei de cultură politică a votanților chemaţi din când în când la urne. Mă puteți întreba ce-am făcut eu ca parlamentar în forul legislativ suprem al țării?

Nu foarte multe, fiindcă eram membrul unui partid în permanentă opoziție, ignorat, desconsiderat de putere, acuzat de naționalism, inclusiv peste hotare. Americanii îi spun naționalismului identitar, nu celui rasist sau fascist, ci devotamentului față de interesele legitime ale națiunii și țării, patriotism. Cu unii dintre pușcăriabilii de astăzi am fost coleg (Adrian Năstase, un timp președintele Camerei Deputaților, Miron Mitrea, Dan Voiculescu, Monica Iacob Ridzi, Relu Fenechiu, Cristian David, Vasile Duță), cu alții am fost competitor în campania electorală (Varujan Vosganian).

În același număr al cotidianului Crișana, din 17 februarie 2015, în care pe prima pagină apărea știrea că Monica Iacob Ridzi a fost condamnată definitiv la 5 ani de închisoare cu executare, victimă a unor deficiențe proprii și a unei fiice de președinte, atrăgând după sine încă alte nouă persoane, am publicat un articol despre cum am salvat de la decapitare dubla specializare a Facultăților de Filologie din țară, demonstrând, fără să-mi fi propus în primul rând acest lucru, că în Parlamentul României s-au făcut și se pot face și lucruri bune, că forul legislativ suprem al țării, care-și împarte puterea cu cea executivă și judecătoarească, este o instituție strict necesară, onorabilă, și tot  atât de necesar și imediat perfectibilă.

Scriitorul și filosoful iluminist francez Montesquieu, care în Spiritul legilor (1748) preconiza separarea puterii monarhului în legislativă, executivă și judecătorească, scria: "Oricine deține puterea are tendința de a abuza de ea". Cu mult timp înainte, Solon, legiuitorul Atenei, întrebat care este starea ideală a unei cetăți (în gr. polis) a răspuns: "dacă cetățenii se supun magistraților, iar magistrații legilor". Un adagiu din dreptul roman impunea obligativitatea legii oricât de aspră: "Dura lex, sed lex" (Legea e aspră, dar lege). Dacă legea derivă dintr-o necesitate istorică sau naturală, libertatea nu poate fi concepută fără cunoașterea și respectarea legilor. Fr. Bacon, om de stat și filosof experimentalist englez, în Meditații sacre (1597) spunea: "Cunoașterea (însăși) este putere".

Cu cât ești mai bine informat, cunoști mai bine și respecți legile, cu atât ești mai puternic, mai liber și mai fericit. Informația înseamnă putere. Din păcate la noi, în fragila democrație românească, puterea nu este numai miraculoasă, ci și ticăloasă. Românul a fost obișnuit să se teamă, să-i salute și să-i "respecte" numai pe șefi, pe cei care dețin puterea. De aceea alternanța la putere şi limitarea mandatelor demnitarilor publici la intervale nu prea mari de timp e necesară și folositoare.