O limbă vie are în permanenţă tendinţa de a se transforma şi de a adăuga noi şi noi cuvinte în procesul de îmbogăţire a vocabularului. Trendul este cât se poate de clar şi în limba română, mai ales după căderea Cortinei de fier, când racordarea la sistemul vaselor comunicante europene şi universale a pus şi limba română în faţa unor noi provocări cărora, aşa cum putem constata, le face faţă cu deplin succes. În acest fel noi şi noi cuvinte intră în componenţa limbii române.

În acest context, din ce în ce mai mult, un nou verb tinde să-şi facă loc în vocabularul limbii române. Este vorba despre verbul a secui. În traducere liberă ar putea desemna, credem, fără a fi prea încredinţaţi că este aşa, cineva care vorbeşte despre comunitatea maghiară a secuilor, mai ales în contexte bine alese şi foarte bine precizate. Un asemenea moment este cel din jurul zilei de 15 martie, altul prin preajma lui 27 iunie sau, în fine, cu orice prilej care poate face cumva legătura în cel mai pragmatic mod cu putinţă cu folosul personal al unora dintre cei mai aprigi promotori ai îmbogăţirii fondului principal de cuvinte al limbii române cu verbul a secui. Amintim în acest sens un singur exemplu, ales absolut aleatoriu, al celui care a fost, nu-i aşa, Goliath-ul evenimentelor din decembrie 1989 din Timişoara, fost episcop şi actual europarlamentar. Periodic, aceşti iubitori ai lexicului şi gramaticii limbii române, aduc în conştiinţa publică acest verb. În anul 2014 după Christos se pare că aceşti promotori se întrec pe sine şi, cu siguranţă şi irevocabil, în foarte scurt timp Academia Română va fi pusă într-o mare încurcătură fiind nevoită să ia act de această realitate şi va purcede la canonizarea de acum a verbului a secui, secuire, neavând niciun argument împotriva acestui necesar demers.  Anul acesta este cât se poate de prielnic pentru ca, din ce în ce mai multe personaje, situate desigur în afara istoriei europene a prezentului, să secuiască prin presa scrisă şi vorbită sau prin diverse discursuri publice. Evenimentele din Crimeea, care deunăzi făceau posibilă o comparaţie hilară cu realităţi dintr-o oarecare ţară a secuilor (nu s-a precizat exact de unde anume, întrucât tribul secuilor, în istoria lui seculară, a beneficiat de diverse arealuri geografice începând cu stepa rusească şi terminând cu cea panonică, înainte de se ajunge la colonizarea lui în Transilvania secolului al XII-lea), alegerile parlamentare din arii imediat învecinate nouă cu implicaţii în comunitatea maghiară din România, alegerile europarlamentare din proximitatea temporală sau cele care vor avea loc în România în toamna acestui an, vor fi tot atâtea motive a secui.

Desigur că toate acestea vor trece şi, după ce utilizatorii înverşunaţi ai verbului îşi vor fi aranjat ploile, care prin Parlamentul de la Strasbourg, care prin instituţia similară din vecinătatea imediată a României sau vreun consilier prin vreun loc călduţ, vor da uitării secuirea şi îşi vor axa efortul asupra binelui public, nu-i aşa, al nostru al tuturor. În tot acest timp cei care încercau să înţeleagă sensul verbului vor rămâne cu ochii în soare la stadiul de conjugare: a secui, secuire... a secui, secuire... a secui, secuire... până la următorul moment, electoral în principiu, fără să fi înţeles nimic din ceea ce li se întâmplă.

Important este, nu-i aşa, ca peste încă un ciclu electoral să se revină asupra acestui aspect, propunându-se şi mai abitir rezolvarea chestiunii şi tot aşa din ciclu în ciclu electoral mizându-se pe faptul că există suficienţi creduli care cască urechile şi mai ales gura la un astfel de discurs fără să înţeleagă că, de fapt, ei rămân mai departe cu aceleaşi probleme nerezolvate de cel care îl reprezintă. Tocmai de aceea, credem că Academia Română va trebui să nu se grăbească cu oficializarea verbului întrucât s-ar putea ca acesta, peste o vreme, să un mai fie de actualitate în condiţiile în care înşişi secuii, cei de la care se poate presupune că a derivat acest verb, potrivit propriilor declaraţii făcute cu prilejul ultimului recensământ, nu mai sunt decât vreo 500 de persoane înregistrate oficial.

Rămâne totuşi o întrebare absolut justificată din acest punct de vedere. Cei care secuiesc astăzi pe toate undele spre ce-şi vor mai îndrepta atenţia într-o atare situaţie, gândindu-se desigur, se putea altfel, la binele public nicidecum la foloase personale cât se poate de lumeşti şi de imediate?