Într-o excelentă carte intitulată Historiquement incorrect, politologul, istoricul şi ziaristul francez Jean Sévillia subliniază pertinent existenţa unui fenomen potrivit căruia astăzi „sub pretextul că ţările au suferit schimbări considerabile, unii ar vrea să transforme trecutul pentru a-l adapta noului chip…” al prezentului.

 

Acelaşi autor conchide însă că trecutul nu are cum să fie altceva decât ceea ce a fost, iar a pretinde şi a dori să schimbi istoria este în mod evident un proiect totalitar de care noi, românii, ne-am lovit într-o perioadă extrem de recentă.

Ne găsim astăzi într-un spaţiu în care a vorbi despre evenimentele trecute din istoria naţională provoacă adesea pudori neînţelese sau greşit plasate sub spectrul a ceea ce se numeşte corectitudine politică, or aceasta din urmă nu are nimic de a face cu analiza istorică, atâta vreme cât trecutul este abordat profesionist de specialist, iar evenimentul istoric este prezentat în contextul adecvat, eliberat de criteriile morale, politice, mentale şi culturale ale prezentului.

Istoricul de meserie înţelege foarte bine, pe de o parte, că trecutul nu este maniheist, ci este pur şi simplu ceea ce a fost, iar pe de altă parte, că nu poate dezbate reducţionist evenimenţialul istoric, deoarece complexitatea trecutului trebuie înţeleasă în parametrii cât mai largi, contextualizându-l.

Dacă nu abordăm cu instrumentele istoricului evenimentul, alunecăm foarte uşor pe un teren totalitar, politizând informaţia istorică. De aici şi până la a vorbi despre criza istoriei nu este cale foarte lungă. O criză a istoriei care este în acelaşi timp şi una a coeziunii sociale şi, de ce nu, o criză a cetăţeniei. Toate acestea pot fi evitate dacă abordările sunt lucide, profesioniste, strict profesioniste, mai ales în perioade de căutări identitare, altminteri riscurile unor derapaje sunt mai mult decât prezente.

Momentul 30 august 1940 este doar unul dintre acele evenimente istorice din trecutul României care trebuie abordate cu profesionalism şi rigoare, astfel încât “pericolul interpretativ totalitar” să fie eliminat cu desăvârşire. Este un moment care, dincolo de orice false pudori, trebuie marcat şi amintit în permanenţă, deoarece a marcat teribil istoria naţională la mijlocul secolului trecut. Copiii trebuie să afle că într-un context internaţional extrem de fierbinte România a avut de suferit de pe urma pretenţiilor teritoriale ale Ungariei horthiste, pierzând un teritoriu imens din Transilvania.

Aceasta a fost acompaniată de suferinţe ale unei populaţii româneşti rămase sub control horthist maghiar. Ip, Trăznea, Sărmaş, Moisei, Cerâşa, Marca, Nuşfalău, Sărmaşu, Mureşenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduş, Huedin sunt numai câteva dintre locurile memoriei tragice româneşti legate de acest moment.

A discuta despre consecinţele nefaste pentru români ale Dictatului de la Viena înseamnă a nu falsifica trecutul, a nu-l scoate din istoria realitate. Dezbaterea în jurul suferinţelor pricinuite populaţiei româneşti din Transilvania cedată Ungariei de către autorităţile horthiste maghiare nu înseamnă agresarea comunităţii maghiare din România zilelor noastre sau Ungariei de astăzi, cum greşit consideră adepţii acelei historiquement correct sau polliticaly correct, ci pur şi simplu un îndemn la cunoaştere pură, în sens filozofic dacă vreţi, fără nici o altă conotaţie.

Chiar dacă ar putea părea desuet, iar actualele manuale de istorie se pare că aşa consideră, deoarece abordează extrem de puţin complexa problematică a verii anului 1940 în istoria naţională, cunoaşterea evenimentelor în lumina corectitudinii istorice nu este altceva decât un reflex absolut necesar de salubritate publică şi o necesitate intimă a fiecărei societăţi. Doar o astfel de cunoaştere este validă pentru sănătatea şi vigoarea unei naţiuni. Altminteri, cuvintele lui George Orwell, potrivit cărora „cel care controlează trecutul controlează şi viitorul, cel care controlează prezentul controlează şi trecutul” devin o realitate extrem de periculoasă într-o lume în care, nu-i aşa, căutăm şi clamăm libertatea spiritului.

În acest context, trebuie sublinat încă o dată că istoricul şi numai istoricul trebuie să se ocupe de trecut. Destule sunt cazurile în care diletanţi, pasionaţi de istorie în cel mai bun caz, dezbat subiecte considerate de ei calde. Ceea ce nu ştiu aceştia este faptul că istoria nu este nici caldă, nici rece, ea ESTE pur şi simplu. Astfel de discuţii nu fac altceva decât să învenineze peisajul public. De aici subiectul alunecă spre spaţiul politic, unde tropăitul gol şi zgomotos este prezent adesea, generând confuzii, tensiuni şi dezbinând populaţia, evident în interes politic propriu.