În 2018, vom aniversa un secol de la constituirea României Mari. Momentul va fi, desigur, unul aparte şi va trebui marcat ca atare într-un context în care peisajul european se află într-o logică evolutivă subsumată unor comandamente contextuale din ce în ce mai presante. În aceste condiţii, atenţia acordată trecutului poate fi considerată desuetă, neinteresantă, dezbinatoare şi traumatizantă, scopul fiind acela de a menaja sensibilităţi de tot felul şi a rezolva problemele actuale...

 

Un asemenea moment din trecut este considerat de mulţi şi cel al Dictatului de la Viena din 30 august 1940, când România a pierdut sub imperiul forţei brute un teritoriu important din Transilvania în favoarea Ungariei horthiste. Sunt suficienţi cei care gândesc în acest fel lucrurile astfel că, inclusiv la nivelul educaţiei şcolare, evenimentul istoric este trecut destul de uşor din perspectiva manualului. În aceste condiţii, doar profesorul de istorie la clasă poate face ca, dincolo de cele 5-10 minute alocate studiului acestui tragic eveniment din istoria naţională, să nu treacă neobservat şi să fie bine ancorat în mintea elevilor. Într-o Europă unită în curs de consolidare (din păcate, prea lung acest curs) specialiştilor le revine sarcina menţinerii în permanentă actualitate a momentelor bune şi rele din istoria noastră. Insist pe spaţiul specialiştilor, întrucât orice „invadare” a domenului istorie de către cei care abordează teme istorice, neavând instrumentele de lucru necesare, venind dinspre diverse meserii, fiind pasionaţi de istorie, fac mai mult rău decât bine. Toţi aceştia, din neînţelegere a „mersului istoriei”, fac numeroase deservicii cunoaşterii echilibrate a trecutului şi contribuie adesea la inflamarea spiritelor. Istoria, cunoscută profesionist, explică lucrurile, nu devine un agent implicat activ în viaţă decât în măsura în care intervine aspectul educativ al acesteia. Tocmai de aceea, buna cunoaştere a evenimentului petrecut acum 76 de ani devine o obligaţie, astfel încât să nu fim nevoiţi a repeta greşelile din trecut. Acesta trebuie pătruns fără ură şi părtinire şi explicat la modul contextualizat, altminteri drumul până la inflamarea spiritelor nu este foarte lung. Or, într-un context destul de complicat precum cel din zilele noastre, nu este nevoie de aşa ceva sub nicio formă. Asta nu ne opreşte să descriem evenimentele aşa cum s-au petrecut ele şi să amintim că românii au avut enorm de suferit de pe urma deciziei dictate României de către Germania nazistă şi Italia fascistă în folosul Ungariei horthiste. Despre Ip, Trăznea, Sărmaş, Moisei etc. se cunosc multe lucruri. Nu voi insista asupra lor, însă pentru cunoaşterea istoriei cotidiene a perioadei 1940-1944, marcată de presiuni teribile asupra comunităţilor româneşti, merită să plonjăm în memoriile unui martor ocular al evenimentelor dintr-un sat bihorean pentru a vedea desfăşurarea lucrurilor.

Vom reda câteva rânduri, semnificative însă pentru tăvălugul maghiarizant promovat de Budapesta în teritoriile cedate. Astfel, spunea acesta, „în satul meu, [...], cîţiva români au fost nevoiţi să-şi maghiarizeze numele românesc pentru a putea cumpăra pămînt [...] Li s-a pus condiţia din partea unor autorităţi, prin reprezentanţii acestora, că transcrierea terenurilor agricole pe numele lor numai atunci se va putea face, dacă îşi maghiarizează numele. Astfel, numele românesc Sălăjan (care dealtfel silit se scria Szelezsán) silit s-a schimbat în Szépfalusi, Sziklás, Honfi; cel de Frătean (care se scria Fretyán) a devenit Fenyvesi. În alte cazuri ungurizarea numelor româneşti s-a datorat obţinerii unor funcţii cu plată lunară, deci era determinată de posibilitatea unei existenţe materiale sigure, bunăoară un servici la calea ferată, sau un post de administrator la primăria satului şi aşa mai departe.

Am găsit un caz asemănător [în alt sat]. Un român, cu numele Roşu, era cantonier, adică îngrijitor de drumuri, cu nu prea mare plată. Odată i s-a propus să-şi maghiarizeze numele, ceea ce lui i-a cauzat nedumerire. Dar, cînd i s-a făcut aluzie că şi-ar putea pierde postul dacă nu are nume unguresc, ce să facă bietul om, ca să nu-şi piardă pîinea de toate zilele pentru familia sa, a preluat numele de Réthelyi. În secolul al XX-lea, într-o ţară europeană, un cantonier să nu-şi poată păstra locul de muncă, fiindcă nu are nume unguresc e ceva de necrezut, dar adevărat.

Rândurile sunt edificatoare pentru cei care sar peste capitolul Dictatul de la Viena din manuale sau pentru cei care nu cunosc încă evenimentul. Merită stăruit asupra momentului cu multă cumpătare şi cu mult profesionism pentru ca asemenea evenimente să nu mai fie posibile, iar cei care astăzi utilizează trecutul în alte scopuri decât cele ale cunoaşterii, clamând „grava” lipsă a drepturilor minoritare, pot vedea în textul de mai sus cam ce înseamnă lipsa acestora direct de la „sursă”.