Cele două dame vestite, Mihaela Rădulescu şi Andreea Marin-Bănică, par să trăiască mai intens dramoleta lor decât durerea adâncă a semenilor pe care pretind că-i ajută. Inima le sângerează abundent când cealaltă suferă mai cu folos, când cealaltă sparge audienţa la televizor şi stoarce o lacrimă în plus în borcanele umplute în urma orelor nesfârşite de trafic cu sentimente.

Cum să le spui unor femei deştepte şi frumoase că le-ai văzut într-o seară la televizor, dar că ţi s-au părut urâte, vulgare şi rele? Cum să le explici delicat, în şoaptă, că au murdărit zâmbetul sfâşietor al unui copil bolnav de cancer cu grimasele lor? Cum să mai crezi în zâne, vrăji şi minuni, cu arătări mai negre în suflet decât se vopsesc pe-afară? De câteva zile, damele îşi varsă în capul nostru schimbul de scuipaţi ca şi cum şi-ar arunca oala de noapte pe fereastră. Cele două dame au, totuşi, un merit: au atras atenţia asupra unor crime lente, executate cu sânge rece de un sistem medical cinic şi indiferent. Ţipetele lor isterice au dezgropat mii de dureri mute. Generozitatea lor bombastică şi indiscretă a pus în mişcare un şuvoi de generozitate pură. Au salvat, poate, vieţile unor copii nevinovaţi. Chiar şi o singură viaţă salvată le iartă toată trufia şi orbirea.
Ca şi alte episoade melodramatice din viaţa celor două femei, nici acesta n-ar fi meritat prea multă atenţie. În fond, vorbim de două vedete pentru care viaţa se măsoară în puncte de rating, iar sistemul de valori - în cifre de publicitate. Secretul lor, ca şi în jurnalismul de tip OTV, stă în violentarea emoţiilor publice. Aşa că de ce ne-ar păsa de orgoliul lor lezat? Pentru că istoria asta ridicolă developează încă o faţă a lumii în care ne mişcăm.
Privit superficial, conflictul celor două dame pare un eveniment periferic. O ştire bună pentru tabloide, care stă bine lângă alte poveşti despre Monica şi Irinel, filmaţi prin gaura cheii în timpul unei partide de sex oral. Andreea Marin chiar a avut un moment trecător de luciditate, care a silit-o să exclame în direct, la Turcescu: "Mă simt ca la OTV". Cifrele de audienţă de a doua zi arată că a simţit bine. Şi-a făcut praf rivala care o lătra în paralalel la alt post de televiziune.
Ne-am abătut puţin de la treburile complicate de stat, de la referendum, vot uninominal şi alegeri europene şi ce aflăm? Că drumul cel mai scurt către succes arată peste tot la fel: compasiunea cu audienţă, milostenia cu profit, generozitatea interesată. Şi în mahalaua mondenilor, şi în saloanelor politicienilor prostia omoară speranţa. Limbuţia tribunei, verbul tare şi obrazul gros garantează celebritatea. La noi, gloria, stima şi averea cresc şi se hrănesc din mii de drame anonime. Damele de consumaţie media au luat ceva din stilul şi metodele politicienilor populişti. Îşi revarsă altrurismul în momente oportune pentru un vot. O idee cu succes la public are, la fel ca în politică, 10 taţi şi o sută de mame.

Aşa funcţionează mecanismul de promovare socială: călcând peste cadavrul celuilat. Damă peste damă, preşedinte peste premier, candidat peste candidat, partid peste partid. Şi tot ei ne plâng nouă de milă. Şi au dreptate. Marea dramă este a noastră, nu a lor. Noi suntem de vină, pentru că nu reuşim să scăpam de ei, să-i scoatem din viaţa noastră şi să-i aducem în locul lor pe alţii mai buni.